Foarte puţini dintre alegători, cred, își dau seama că voturile acordate unui candidat nu sunt egale cu voturile numărate la final. Asta din mai multe cauze şi motive. Ştiu eu, n-ai avut ochelarii la tine, sunt mai mulţi candidaţi cu acelaşi nume, s-a luat curentul într-o secţie de votare exact când se numărau voturile, s-au încurcat procesele verbale, unii decedaţi au înviat ca să mearcă la vot, alţi alegători au uitat că au mai mers la vot în ziua respectivă şi, conştiincioşi, au repetat operaţia de vreo trei ori, tuşul de la ştampilă s-a imprimat şi pe numele candidatului de pe verso, din cauză că foaia era prea subţire şi alegătorul nu a fost atenţionat, preşedintele comisiei de votare este neinstruit sau vrea să facă şi el carieră etc. Acestea sunt doar câteva, aşa, văzute din avion, pricini pentru care, repet, numărul de voturi acordate nu este acelaşi cu numărul de voturi numărate.
Principiul conform căruia ,,Nu pot ei fura cât putem noi vota!” este relativ de la o zonă la alta, de la un candidat la altul, de la un public la altul. Rămânând strict la defecţiunile enumerate mai sus, mă îndoiesc că la Copenhaga – pentru că tot a fost unul dintre primarii locali prin Danemarca şi s-a minunat – lucrurile se întâmplă la fel ca la Piteşti. Ia faceţi, stimaţi cititori, un scurt exerciţiu de imaginaţie şi vedeţi care dintre ,,defecţiunile” electorale nu le veţi întâlni acolo!
Este o naivitate, pe de altă parte, să credem că frauda se realizează doar direct, de exemplu, sustragi mai multe buletine de vot şi votezi multiplu, sau stingi lumina la o secţie de votare la momentul oportun. Aceste ,,procedee” reprezintă doar o parte din totalul ,,tehnologiei” şi de obicei sunt utilizate in extremis, fie din disperare, fie din imbecilitate. Fraudarea, dincolo că este un fapt, e şi un proces de premeditare şi proiectare la care participă nu doar un individ, ci, din păcate!, un colectiv. Nu s-ar putea frauda, dacă nu ar exista condiţiile logistice pentru aceasta. De la la tuşul pentru ştampilă şi modul de organizare a buletinului de vot – în ceea ce priveşte grosimea hârtiei şi punerea în pagină -, până la selecţia şi instruirea/neinstruirea preşedinţilor secţiior de votare.
În ceea ce priveşte psihologia participanţilor la votul de la Piteşti, şi nu numai, cred că pe mulţi alegători i-a mânat speranţa, pe alţii revolta, pe unii interesul. În ceea ce-i priveşte pe candidaţi, cred că pe unii i-a împins orgoliul, pe alţii grandomania, pe unii dorinţa de a se implica şi de a schimba ceva, iar pe cel puţin unul dintre aceşti ,,competitori” la primărie, cred că l-a împins o teribilă şi primitivă frică.
Faptul că stingi lumina ca să nu se mai vadă ceva, un copac, o gaură, un vot, nu este decât o iluzie. Mai devreme sau mai târziu, după dispariţia întunericului, realitatea s-ar putea să-ţi dea una peste bot. Aşa că, fraţilor, ,,aprindeţi luminile” şi la Piteşti!
