SRI a instruit aproape 1.200 de cadre didactice pentru a identifica elevi care ar putea ajunge la radicalizare sau extremism. Ideea prevenirii terorismului este legitimă. Problema începe atunci când profesorului i se cere să devină, fie și indirect, un evaluator al „periculozității” propriilor elevi. Pentru că între prevenirea unui atentat și supravegherea unui copil care este introvertit, poartă anumite haine sau ascultă anumită muzică există o diferență uriașă.
România pare să fi descoperit o nouă frontieră a luptei împotriva terorismului: școala.
Potrivit informațiilor publicate de Snoop și preluate de HotNews, în perioada iunie 2024 – iunie 2026, SRI a derulat proiectul „Previsio – Prevenirea radicalizării și a extremismului violent în sistemul de învățământ preuniversitar”. Aproape un milion de euro au fost cheltuiți pentru acest proiect, iar aproximativ 1.180 de profesori, directori și consilieri școlari au participat la cursuri.
În principiu, nimeni nu poate contesta necesitatea prevenirii extremismului violent.
Dar metoda ridică niște întrebări serioase.
Pentru că, din relatările profesorilor care au participat la cursuri, în atenția acestora ar trebui să intre lucruri precum izolarea socială, schimbările de comportament, anumite simboluri, tatuaje, mesaje, stil vestimentar sau chiar faptul că un elev este introvertit.
Și aici începe absurdul.
De la „prevenirea terorismului” la „ia uite-l și pe ăsta că e ciudat”
Un copil introvertit nu este un terorist.
Un adolescent care se îmbracă în negru nu este un terorist.
Un puști care are un simbol controversat pe tricou nu este automat extremist.
Un elev pasionat de istorie, politică, religie, filosofie sau de subculturi despre care majoritatea adulților nu înțeleg mare lucru nu trebuie transformat într-un „profil de risc” doar pentru că nu se comportă conform tiparului majorității.
Și, mai ales, un copil care pune întrebări incomode nu trebuie confundat cu un copil periculos.
Există o graniță extrem de sensibilă între identificarea unor semnale reale ale unui comportament violent și catalogarea unor personalități neconvenționale drept potențiale amenințări.
Iar această graniță trebuie apărată cu maximă seriozitate.
Pentru că școala ar trebui să fie unul dintre puținele locuri în care un copil poate spune: „Nu sunt de acord”, „Nu-mi place lumea asta”, „Vreau să o schimb”, fără să se întrebe dacă profesorul îl va trece într-un tabel cu „indicatori de radicalizare”.
„Sunt mai atent și la copiii introvertiți”
Una dintre declarațiile citate în investigație este de natură să dea fiori: un director spune că este mai atent la copiii introvertiți.
Exact aici apare problema.
Ce înseamnă „mai atent”?
Înseamnă că un copil retras este consiliat și sprijinit?
Foarte bine.
Înseamnă că este observat pentru a vedea dacă suferă, este hărțuit, are probleme familiale sau are nevoie de ajutor?
Excelent.
Sau înseamnă că este pus sub o formă de observație instituțională pentru că nu socializează suficient?
Atunci avem o problemă.
Un serviciu de informații are o misiune legitimă de securitate națională. Un profesor are o altă misiune: să educe.
Dacă aceste roluri încep să se amestece, trebuie să fim extrem de atenți.
Nici Securitatea comunistă nu trebuia să caute „dușmanul de clasă” la fiecare copil
Există și o ironie amară în toată această poveste.
În România comunistă, statul avea obsesia identificării „dușmanului de clasă”, a elementelor antisociale și a celor care gândeau altfel decât partidul.
Dar chiar și atunci ar fi absurd să pretindem că fiecare profesor trebuia să raporteze Securității fiecare copil care avea idei neobișnuite sau visa la o societate diferită.
Astăzi avem însă o situație care merită discutată tocmai pentru că trăim într-o societate democratică.
Nu putem construi prevenția terorismului prin transformarea școlii într-un sistem informal de supraveghere.
Pentru că, indiferent cât de bine intenționat este proiectul, există un risc enorm: acela ca mecanismul să fie folosit, în timp, pentru a identifica nu doar persoane periculoase, ci și persoane incomode.
Iar istoria ne-a demonstrat că instituțiile statului se pot schimba, guvernele se schimbă, majoritățile politice se schimbă, iar ceea ce astăzi este considerat „normal” poate fi considerat mâine „suspect”.
Cine decide ce este „normal”?
Aceasta este întrebarea fundamentală.
Un copil care protestează împotriva sistemului poate fi radical?
Sigur.
Dar poate fi și pur și simplu un copil care are o opinie.
Un adolescent care contestă autoritatea poate deveni violent?
Poate.
Dar poate deveni și jurnalist, avocat, activist, politician sau pur și simplu adultul care într-o zi va schimba lucrurile pe care generația de dinaintea lui le considera imposibil de schimbat.
Democrația are nevoie de oameni care pun întrebări.
Iar dacă începem să-i privim pe acești oameni încă din adolescență prin prisma unui „profil de risc”, riscăm să creăm exact societatea pe care pretindem că vrem să o protejăm.
Profesorul nu este agent de informații
Mai există o problemă: competența.
Un profesor este pregătit să predea matematică, română, istorie, biologie sau alte discipline. Un consilier școlar are o pregătire specifică pentru problemele elevilor.
Dar identificarea radicalizării reale este o chestiune extrem de complexă.
Chiar un specialist britanic citat în investigație avertizează asupra riscului ca profesorii să interpreteze greșit comportamentele elevilor, tocmai pentru că nu au pregătirea necesară în domeniul securității și al radicalizării.
Iar o interpretare greșită poate avea consecințe uriașe.
Imaginează-ți un adolescent care află că profesorul său îl consideră „potențial radicalizat”.
Cum mai poate exista încredere între cei doi?
Cum îi mai spune copilul profesorului că este deprimat?
Că este agresat?
Că are probleme acasă?
Că este furios?
Că nu se regăsește în societate?
Dacă începe să creadă că orice confesiune sinceră poate ajunge, într-un fel sau altul, în atenția poliției sau a serviciilor?
Pericolul adevărat este abuzul mecanismului
Să fie foarte clar: terorismul trebuie prevenit, iar radicalizarea violentă trebuie combătută.
Dar tocmai pentru că vorbim despre copii, standardul trebuie să fie mult mai ridicat.
Nu putem construi o societate sigură înlocuind educația cu suspiciunea.
Nu putem cere profesorilor să caute „semne” peste tot, fără să stabilim foarte clar ce constituie un semnal real și ce reprezintă pur și simplu comportament adolescentin.
Și, mai ales, nu putem accepta ca libertatea de gândire, nonconformismul și personalitatea unui copil să devină, prin interpretări subiective, elemente de securitate națională.
Pentru că astăzi vorbim despre extremism violent.
Mâine, dacă standardele nu sunt foarte clare, cine știe ce va intra pe listă?
Un copil prea religios?
Un copil prea ateu?
Un copil prea naționalist?
Un copil prea globalist?
Un copil care citește prea mult?
Un copil care refuză autoritatea?
Un copil care își critică profesorii?
Un copil care spune că sistemul este prost?
Sau pur și simplu un copil care visează la o lume mai bună decât cea pe care i-au lăsat-o adulții?
Aici este limita pe care România nu are voie să o treacă.
Serviciile trebuie să vâneze teroriști, nu personalități. Poliția trebuie să investigheze infracțiuni, nu opinii. Iar școala trebuie să educe copii, nu să-i transforme în suspecți înainte să devină adulți.
Altfel, riscăm să ajungem la paradoxul suprem: în încercarea de a apăra democrația, îi învățăm
