George Ungureanu
La 1 februarie 1852 (stil vechi), conform unui act descoperit la Arhivele Statului 118 ani mai târziu, se năştea în satul Haimanale, arondat atunci judeţului Prahova, cel ce avea să devină marele dramaturg român Ion Luca Caragiale, reprezentantul Munteniei în cvartetul marilor clasici ai literaturii naţionale, alături de moldovenii Mihai Eminescu şi Ion Creangă şi de transilvăneanul Ioan Slavici. Într-o comunicare susţinută în octombrie anul trecut, la sesiunea găzduită de Muzeul Judeţean Argeş, distinsul profesor de istorie Mircea Crăciun a încercat să stabilească corespondenţe directe între diverse personaje caragialiene, pe de o parte, şi unele notabilităţi ale oraşului Piteşti de acum mai bine de un secol, pe de altă parte, pornind de la episodul revizoratului şcolar al lui I.L. Caragiale, în judeţele Argeş şi Vâlcea, în anii 1882-1883, adică exact în perioada premergătoare redactării capodoperei comice O scrisoare pierdută.
Se non e vero, e ben trovato (chiar dacă nu e adevărat, e bine găsit), spun italienii. Chiar dacă, poate, nu toate personajele menţionate de către profesorul Crăciun îşi au ca prototip notabilităţi argeşene, corespondenţele propuse demonstrează, încă o dată, realismul tipologic al personajelor lui Caragiale, recognoscibile, ca maniere, caracter şi stare de spirit, şi în Argeş.
Rădăcinile balcanice
Caragiale a păstrat o importantă doză de discreţie asupra ascendenţei sale genealogice, socotind-o, mai mult sau mai puţin justificat, ca fără legătură cu opera şi, oricum, lipsită de nobleţe, spre nemulţumirea fiului său natural recunoscut, Mateiu (1885-1936), aflat în căutare de strămoşi iluştri. Au răzbătut, totuşi, informaţii în sensul că, pe linie paternă, descindea dintr-o familie de albanezi creştin-ortodocşi din insula grecească Ydra, situată lângă Atena, în timp ce despre mama sa, Ecaterina, se ştie cu certitudine că era fiica unui negustor de origine greacă, stabilit la Braşov. Tatăl viitorului mare dramaturg, Luca, avea doi fraţi actori, Iorgu şi Costache, toţi trei fiind fiii lui Ştefan Caragiale, sosit în Ţara Românească odată cu domnitorul fanariot Ioan Caragea (cel cu ciuma!), ca bucătar în suita acestuia. O ipoteză simplistă spune că numele Caragiale nu ar însemna altceva (în limba greacă) decât „omul lui Caragea”, însă o ipoteză mai credibilă şi mai elaborată, consemnată şi de Şerban Cioculescu, dă numelui de Caragiale semnificaţia de „mărăcine negru”(kara çeali, în turceşte).
Predestinarea numelui
Dacă acceptăm ca adevărată această ipoteză etimologică, atunci nu putem decât să constatăm că numele de familie al dramaturgului s-a dovedit, în mare măsură, unul predestinat.
Înzestrat cu o vie inteligenţă, cu un extraordinar talent al verbului şi cu un ascuţit spirit de observaţie şi analiză, I. L. Caragiale a fost un caracter dificil, dovedind nu doar o mare capacitate de rezistenţă şi de adaptare la loviturile nemiloase ale sorţii: pierderea tatălui, la 18 ani, moartea prematură a doi copii legitimi şi a surorii sale, Elena, ostilitatea străvezie a fiului său natural, Matei, lipsuri materiale etc., ci şi o înclinaţie aproape atavică spre discuţii contradictorii şi polemici, ironie şi zeflemea, intrigă şi duplicitate, ceea ce l-a transformat într-un personaj incomod, atât pentru adversari, cât şi pentru prieteni. Astfel, relaţiile sale cu Mihai Eminescu şi cu Titu Maiorescu au fost mai degrabă sinuoase şi complexe decât amicale, prezentând numeroase momente şi perioade de inflexiune. Am ales, spre exemplificare, trei episoade considerate mai semnificative. Atunci când Eminescu a prezentat textul definitiv al Scrisorii I, Caragiale a remarcat, pedant, lipsa virgulelor din primul vers („Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare”), întrebând apoi ironic cum poţi sufla cu genele într-o lumânare.
În 1881, Caragiale a plecat de la „Timpul”, gazetă de orientare conservatoare, unde colaborase cu Eminescu şi Slavici, luând cu el şi un set de documente compromiţătoare pentru guvernanţii liberali. Urmarea imediată a acestui gest a constat în numirea fostului jurnalist antiguvernamental ca revizor şcolar pentru judeţele Neamţ şi Iaşi, ceea ce i-a permis acestuia să iniţieze o idilă cu Veronica Micle, într-un moment când relaţia ei cu Mihai Eminescu trecea prin dificultăţi majore. Anturajul celor doi clasici ai literaturii noastre, în frunte cu Titu Maiorescu, a acordat o importanţă exagerată relaţiei de comunicare (flirtului, cum s-ar spune astăzi) Caragiale-Veronica Micle, atribuindu-i tot felul de conotaţii.
CITEŞTE ŞI: Trecutul continuu şi prezentul simplu. Umbrele Ceauşeştilor în Argeş
Nenea iancu şi formele fără fond
Dincolo de comicul de limbaj, izvor nesecat de haz pentru români şi sursă majoră de dificultăţi pentru traducători, de comicul de situaţie şi de caracterul universal al contrastului aparenţă-esenţă, o supratemă a pieselor lui Caragiale o constituie co-existenţa elementelor de modernitate împrumutate din Occident, mai ales din Franţa, cu elemente de tradiţie post-medievală şi post-fanariotă, în diferite domenii ale vieţii sociale româneşti a timpului, amalgam contradictoriu analizat de Titu Maiorescu în clasica teorie a formelor fără fond (1867). O scenă elocventă din acest punct de vedere este cea a citirii jurnalului, de către Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu, în piesa „O noapte furtunoasă (1879)”. Regăsim acolo nu doar o serie de confuzii, erori şi lacune grave de cultură politică din partea celor două personaje, îmbătate de tonul tranşant şi de sonoritatea doctă a frazelor şi a lozincilor din ziar, ci şi o anume tensiune a căutării. Cu toate limitele lor, cei doi chiar vor şi se străduiesc să înţeleagă ceva din rânduielile moderne, suprapuse unui fond saturat de influenţe slavo-bizantine şi oriental-balcanice.
Mitică şi Micul Paris: două mituri caragialiene
Personajul emblematic al creaţiilor caragialiene de mai mică amploare (schiţe, momente etc.) este Mitică, micul funcţionar bucureştean, franţuzit în limbaj, dar oriental-balcanic în comportament, mai aplecat spre ironie şi bârfă decât spre ordine şi rigoare. Unii transilvăneni văd în Mitică, transformat în substantiv comun, un simbol al neseriozităţii românilor din sud, în raport cu ardelenii, auto-percepuţi ca occidentali şi europeni deplini. Jurnalistul Cristian Tudor Popescu, asemuit el însuşi de poeta argeşeancă Ileana Mălăncioiu, originară din Godeni, cu I. L. Caragiale, atrăgea însă atenţia că bucureşteanul Mitică îşi are un omolog ardelean, în persoana lui Mariu Chicoş Rostogan, „pedagogul absolut” care aplica într-o manieră foarte relativă metoda intuitivă a lui Pestalozzi („Nu-i aşa că Pământul iaşke rotund?”, îşi întreba el un anumit elev). Expresia „Bucureştiul era considerat Micul Paris” este şi ea des utilizată, mai ales de apologeţii monarhiei şi ai perioadei interbelice. Se cuvine precizat însă că Bucureştiul fusese caracterizat drept „un mic Paris într-un mare sat balcanic”, nu un mic Paris pur şi simplu. De altfel, problema ţărănească l-a preocupat şi pe creatorul lui Mitică, el scriind schiţa „Arendaşul român”, în 1893, şi articolul 1907 – din primăvară pânâ în toamnă, text în care analizează cauzele structurale, profunde, ale răscoalelor ţărăneşti din anul respectiv. Destul de surprinzător, autorul nostru insistă pe rolul nefast al arendaşilor străini şi vede ca unică soluţie o revoluţie, dar nu a maselor populare, ca în teoria marxistă, ci iniţiată de rege. Era ceea ce avea să se şi întâmple, de altfel, zece ani mai târziu, sub domnia lui Ferdinand I, în paralel cu agitaţiile revoluţionare din Rusia.
Ghiţă Pristanda la Plevna
Din motive extra-literare (instabilitatea caracterului său, umorile contemporanilor, avântul naţionalismului în imaginarul colectiv românesc), I. L. Caragiale nu s-a bucurat, în timpul vieţii (1852-1912), de o recunoaştere deplină în domeniu. Multora le era greu să vadă savoarea şi profunzimea operei sale, după cum nouă ne este greu astăzi să ni-l imaginăm pe servilul şi necinstitul poliţai Ghiţă Pristanda luptând cu arma în mână la Plevna, deşi „O scrisoare pierdută” a văzut lumina tiparului şi a scenei la numai câţiva ani după Războiul de Independenţă. După instaurarea regimului comunist, I.L. Caragiale a fost primit, post-mortem, în Academia Republicii Populare Române (1948), iar la centenarul naşterii sale (1952), comuna Haimanale a primit numele ilustrului dramaturg, a cărui operă era acum instrumentalizată de autorităţi.
