George Ungureanu
Tensiunile politice şi diplomatice reapărute recent în raporturile româno-ungare ne-au readus în memorie un banc mai vechi, cam sec, ce-i drept, despre rolul istoricilor în relaţiile inter-etnice. Un specialist în domeniu îşi întreba partenerul de discuţie ce ar trebui să facă istoricii români şi maghiari pentru mai buna convieţuire între cele două ţări şi popoare, iar interlocutorul îi răspundea că ar fi cel mai bine dacă istoricii din ambele ţări ar tăcea măcar vreo zece ani. Neurmând această recomandare, ne propunem ca, în materialul de mai jos, să ne referim la câteva chestiuni privind trecutul şi prezentul aşa-numitului „ţinut secuiesc”, anume existenţa unei enclave etnice maghiare în chiar centrul României, originea secuilor şi relaţia lor identitară cu maghiarimea, precum şi evoluţia raporturilor între secui şi români.
O origine enigmatică
Despre originea secuilor nu se ştiu foarte multe lucruri, aproape totul în această chestiune fiind la nivel de ipoteză. Se cunoaşte însă cu certitudine faptul că, pe întreg parcursul perioadei medievale, secuii au fost consemnaţi în numeroase documente ca un grup etnic diferit de unguri, ceea ce întăreşte concluzia că ei au avut o obârşie sensibil diferită de a acestora din urmă, cu care, totuşi, se înrudeau, ceea ce avea să faciliteze viitoarea maghiarizare.
O teorie, probabil cea mai plauzibilă, la nivelul cunoştinţelor actuale, îi identifică pe secui drept urmaşi ai avarilor turanici, stabiliţi în Panonia în secolul al VI-lea şi înfrânţi de Carol cel Mare, după două secole. (Denumirea de „avari” provenea de la un cuvânt turanic însemnând „migrator” şi nu avea nicio legătură cu lăcomia sau zgârcenia). De altfel, în secolele IX-X, unele izvoare istorice occidentale amintesc de „kavari” sau „kabari”, însoţitori ai ungurilor în expediţiile lor de pradă în partea apuseană a bătrânului continent.
O identitate medievală periferică…
Fiind plasaţi în avangarda expansiunii regatului maghiar medieval în Transilvania, secuii au fost aşezaţi mai întâi în zona Bihorului (către anul 1100), apoi pe Târnave şi, de pe la începutul secolului al XIII-lea, pe teritoriul unde locuiesc şi astăzi urmaşii lor, o zonă destul de săracă, inospitalieră şi friguroasă, unde s-au organizat în şapte mici unităţi administrative numite „scaune” (în amintirea acestor entităţi, în anii interbelici, actualul judeţ Covasna se numea Trei Scaune). Aici, ei au convieţuit cu populaţia românească autohtonă, de la care au preluat unele cuvinte, elemente etnografice ţinând de port şi arhitectura populară, precum şi, conform cronicarului contemporan Simon de Keza (secolul al XIII-lea), un anume tip de scriere (este posibil să fie vorba de acele semne ciudate prezente astăzi pe panourile reclamând autonomia zonei de sud-est a Ardealului). În cadrul regatului medieval maghiar şi al voievodatului Transilvaniei, secuii erau nişte privilegiaţi în raport cu masa de români ardeleni creştin- ortodocşi, însă în raport cu alţi privilegiaţi (nobilimea maghiară şi patriciatul săsesc), aveau o poziţie destul de marginală. Forma cea mai violentă a conflictului între mica nobilime secuiască şi marea nobilime maghiară a fost răscoala lui Gheorghe Doja (Dozsa Gyorgy) din anul 1514, la care au participat şi numeroşi ţărani români. Domnitori români ca Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul au beneficiat direct de sprijin militar din partea secuilor. Astfel, în perioada stăpânirii lui Mihai în Transilvania (noiembrie 1599-septembrie 1600), din motive pragmatice, domnitorul muntean a conlucrat mai mult cu secuii, un grup mai compact, bine organizat militar şi, deci, susceptibil de a constitui o forţă de şoc, decât cu românii ardeleni de care îl lega un anume gen de solidaritate, net inferioară însă conştiinţei naţionale moderne.
… şi erodarea ei
De-a lungul Evului Mediu, s-a petrecut şi un fenomen de maghiarizare a secuilor, mai ales la nivelul elitelor, tendinţă accelerată în perioada modernă, când au apărut programele şi statele naţionale, mai ales după reorganizarea pe baze dualiste a monarhiei habsburgice, la 5/17 februarie 1867, zona locuită de secui, ca şi întreaga Transilvanie, fiind plasată sub jurisdicţia Budapestei, în cadrul Imperiului Austro-Ungar. Autorităţile ungare centraliste au speculat atât afinităţile originare între unguri şi secui, cât şi dorinţa unor elite secuieşti de ascensiune socială, condiţionată însă de maghiarizarea completă, punând între paranteze diferenţele încă sensibile ungaro-secuieşti, prezentate ca un handicap al secuilor în afirmarea lor individuală şi de grup.
Maghiarizarea secuilor a avut printre consecinţe şi răcirea relaţiilor cu etnicii români, revoluţiile naţionale de la 1848-1849 şi 1918-1919 găsind cele două grupuri etnice pe poziţii opuse. Astfel, în anul 1919, a existat o divizie de secui implicată în ostilităţile româno-ungare, însă această unitate a fost anihilată în câteva ore de trupele româneşti conduse de către generalul Constantin Prezan şi colonelul piteştean Ion Antonescu.
N. Iorga: „Daţi-le secuilor autonomia, şi în doi ani vor renunţa singuri la ea”
Odată cu Marea Unire, au început să apară şi proiecte de autonomizare a zonei locuite de secui, situate în centrul României Mari, şi nu la graniţa cu Ungaria. Autorităţile româneşti interbelice au admis, fără mari obiecţii, apartenenţa secuilor la maghiarime, chiar dacă, uneori, propagandiştii naţionalişti români scoteau în evidenţă diferenţele dintre secui şi unguri. Multe dintre aceste deosebiri ţineau însă deja de istorie, nu de actualitatea etno-politică a secolului XX.
Mai exista, la momentul 1919, vreo şansă pentru o resurecţie identităţii secuieşti prin revitalizarea şi promovarea tuturor elementelor prin care secuii se deosebeau/se deosebiseră de restul maghiarilor (limba veche secuiască, scrierea proprie, simboluri etc.)? Era posibil şi profitabil atunci, pentru România, să creeze o entitate autonomă a secuilor, ca preţ al ruperii acestora de maghiarime? Oricum, o asemenea întreprindere nu putea fi dusă la bun sfârşit într-o singură generaţie (1919-1940) şi fără colaborarea cu elitele locale.
La reuniunea Consiliului de Coroană din 23 august 1940, în atmosfera apăsătoare din zilele premergătoare Dictatului de la Viena, din postura de consilier regal, Nicolae Iorga a spus:
„Secuii sunt grei de cap. Daţi-le autonomia în două judeţe, cu condiţia să se întreţină singuri şi peste doi ani vor veni singuri să vă roage să vă întoarceţi la ce a fost!”. În schimb, Mihail Manoilescu, ministrul de externe şi un mare economist, opta pentru un schimb de populaţie, însoţit de un corectiv teritorial corespunzător; secuii urmau să se aşeze în vestul Transilvaniei, într-o fâşie de teritoriu cedată ad-hoc de România Ungariei (zona Arad-Oradea-Satu Mare), astfel încât în România micşorată să nu rămână niciun ungur, iar în Ungaria mărită, niciun român.
Regiunea Autonomă Maghiară: o creaţie stalinistă
În perioada antinaţională a comunismului românesc, a funcţionat şi o Regiune Autonomă Maghiară, înfiinţată în anul 1952, la „recomandarea” directă a lui Stalin. Câteva luni mai târziu, la 5 februarie 1953, Iuliu Maniu, un simbol al Marii Uniri de la 1 decembrie, murea în închisoarea de la Sighet, ca reprezentant al „fostului regim burghezo-moşieresc”. În schimb, liderul secesionist (autonomist) maghiar Karoly Kos, în pofida originii şi a condiţiei sale burgheze, nu a fost niciodată încarcerat, murind în patul său la venerabila vârstă de 94 de ani, în 1977. De altfel, în anii 50, chiar şi în zona Argeşului au fost numiţi în funcţii administrative de conducere etnici maghiari, precum Iosif Demeni (Demeny Jozsef), primar la Curtea de Argeş între 1950 şi 1961, sau Ladislau Suciu (Szocs Ladislau), în raionul Costeşti. În anul 1960, hotarele Regiunii Autonome Maghiare au fost modificate, astfel încât ponderea etnicilor maghiari să scadă de la 77 la 62 de procente; totodată, a fost scoasă din conţinutul articolului 19 al Constituţiei, sintagma „grup naţional compact”, referitoare la maghiarii din regiune. În anul 1968, odată cu reînfiinţarea judeţelor, regiunile şi raioanele, inclusiv Regiunea Autonomă Maghiară, au fost desfiinţate.
CITEŞTE ŞI:
