Zilele trecute, pe adresa de e-mail a redacţiei ne-a parvenit un text însoţit de mai multe poze, semnat de Jean Lenoel, un francez stabilit de ceva timp pe meleaguri argeşene. Fiind şocat de modul în care argeşenii înţeleg să-şi menţină apele şi pădurile curate, acesta a semnat un text acid, pe care ăl reproducem mai jos. Traducerea este semnată de Claudia, o prietenă de-a sa.
Sunt un pârâiaş care călătoreşte prin Bascov, un sătuc din judeţul Argeş, din România. Izvorul meu se află pe un deal de lângă Valea Ursului. Nu am un debit mare, întrucât sunt un pârâu de dimensiuni mici. Aparent, am totul pentru a fi fericit: şerpuiesc de-a lungul pădurilor umbroase, iar animalele îşi potolesc setea cu apa mea. De asemenea, mă pot odihni în câmpia întinsă către care transport o varietate de peşte. Mai mult decât atât, pe malul meu s-au construit case. Aşa cum am spus, nu-mi lipseşte nimic pentru a fi fericit, sunt în perfectă armonie cu flora şi fauna, dar nu pot spune acelaşi lucru despre oameni.
Această specie de mamifere are urâtul obicei de a arunca de-a lungul malurilor mele tot soiul de deşeuri care în mod normal ar trebui să ajungă la coşul de gunoi. Probabil lenea îi împiedică să adune aceste deşeuri şi să le arunce în spaţiile amenajate în acest scop. Este mai uşor să mă polueze pe mine, căci sunt mai aproape. Precum gâtul unei femei, frumos împodobit de un colier de perle, tot aşa şi malurile mele arcuite sunt decorate cu cauciucuri, pungi de plastic şi ramuri tăiate din grădini. Fauna însăşi mă respectă mai mult decât oamenii, ceea ce mă face să mă întreb care dintre aceştia este adevăratul animal.
Anul trecut, în urma ploilor abundente, mi-am luat revanşa! Am inundat totul în calea mea şi le-am înapoiat toate caucicurile, pungile de plastic şi ramurile. Mai mult decât atât, le-am înghiţit maşinile şi le-am invadat casele, după care m-am retras. Am făcut ca Noe și potop. Credeţi că au înţeles? Absolut deloc! Odată ce lucrurile au revenit la normal, iar eu mi-am reintrat în albie, oamenii şi-au reluat vechile obiceiuri de a-şi arunca deseurile pe malurile mele, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă sunteţi în trecere, veniţi să mă vizitaţi. Cea mai bună privelişte este de sus, de pe podul care mă traversează, iar dacă priviţi cu atenţie prin apa limpede se pot vedea lacrimile mele de durere. Obişnuim să spunem că părinţii ar trebui să se îngrijească de natură, deoarece o vor lăsa moştenire urmaşilor. Şi totuşi, care va fi moştenirea acestora? Este aceasta adevărata imagine pe care ţara mea vrea s-o arate turiştilor?
Zilele următoare, o poveste asemănătoare o va spune şi pădurea din Bascov, la fel de mizerabilă, din cauza lipsei de educaţie a oamenilor.
