Centrul istoric al municipiului Pitești își pierde, bucată cu bucată, memoria arhitecturală. Într-un peisaj urbanistic în care clădirile de la sfârșitul secolului al XIX-lea sunt demolate și înlocuite cu imobile fără valoare estetică, destinate închirierii comerciale, supraviețuirea puținelor monumente rămase depinde aproape exclusiv de aplicarea legii și de vigilența autorităților.
Întrebarea esențială este ce se întâmplă atunci când instituțiile statului nu intervin la timp, iar tranzacțiile cu imobile de patrimoniu sunt încheiate rapid, la prețuri derizorii, pe fondul unor presiuni și mecanisme controversate. Cazul de față descrie parcursul unui cetățean prins într-un labirint birocratic și judiciar, în încercarea de a-și recupera drepturile și de a readuce în legalitate un bun de patrimoniu.
De la un imobil istoric la un conflict juridic complex
Totul începe pe 2 noiembrie 1992, când Ion Cioflan, un cetățean din București, cumpără un imobil situat în centrul municipiului Pitești, pe Bulevardul Victoriei (nr. 64, trecut inițial eronat ca nr. 58). Proprietatea includea un teren de 1.927 mp și o casă boierească cu etaj și șapte camere, construită în secolul al XIX-lea.
Actul de vânzare-cumpărare a fost autentificat de notarul de stat de la acel moment, Căunei-Florescu Mariana, detaliu care va deveni relevant în evoluția ulterioară a speței.
Ani mai târziu, în 2016, proprietarul încearcă să obțină un împrumut de aproximativ 250.000 de euro și intră în contact cu omul de afaceri Dumitru Picotici. Acesta, împreună cu avocatul Berceanu Ionel, îi promit acces la finanțări externe printr-un fond din Belgia și prin intermediul unor presupuse împrumuturi private.
În realitate, potrivit susținerilor formulate în dosare, situația ar fi evoluat într-un mecanism financiar opac, bazat pe acte contestate și presiuni exercitate prin intermediari, inclusiv amenințări grave, printre care și ideea răpirii copilului minor al proprietarului. În acest context, au fost invocate datorii fictive și proceduri de executare silită care au amplificat presiunea asupra acestuia.
Ținta se mută: imobilul din centrul Piteștiului
După inițierea unor executări silite pe alte bunuri, atenția se mută asupra imobilului din centrul Piteștiului. Proprietarul este determinat să accepte vânzarea casei, în încercarea de a evita pierderea întregii averi.
Prețul tranzacției este stabilit la 150.000 de euro, o sumă considerată mult sub valoarea reală a unui imobil situat ultracentral. Din această sumă, 70.000 de euro ar fi trebuit să ajungă în contul soției lui Dumitru Picotici, Picotici Violeta Constanța, în baza unui contract de împrumut fictiv redactat în acest scop.
Cumpărătorii identificați în această schemă sunt din zona notarială locală, respectiv familia Căunei-Florescu, inclusiv Caunei-Florescu Adrian. Din diverse motive, tranzacția nu este trecută direct pe numele acestuia, ci pe numele părinților săi, Caunei-Florescu Mariana și Gheorghe Caunei-Florescu.
Imobilul era deja clasat ca monument istoric, sub codul AG-II-m-B-13464, iar proprietarul deținea documente oficiale emise de Primăria Pitești și Direcția Județeană pentru Cultură Argeș, care confirmau statutul de protecție.
Conform Legea nr. 422/2001, vânzarea unui astfel de imobil impune respectarea dreptului de preempțiune al statului, sub sancțiunea nulității absolute.
Cu toate acestea, în februarie 2017, la notarul public Mihaela Vlad, contractul este semnat pentru suma de 150.000 de euro. În paralel, cumpărătorii contestă existența statutului de monument istoric, invocând inclusiv o neconcordanță administrativă privind numărul poștal al imobilului.
Mai mult, pentru a grăbi procedura, se solicită mandatarea unui terț pentru inițierea formală a procedurii de preempțiune, deși aceasta era chiar chestiunea contestată.
O tranzacție grăbită și o executare silită iminentă
Contextul devine și mai tensionat în momentul în care, la 17 februarie 2017, executorul judecătoresc comunică deschiderea unei executări silite pentru o datorie de 560.000 de euro. Această notificare intervine la doar două zile după semnarea contractului, consolidând suspiciunea că vânzarea a fost realizată sub presiune și într-un interval de timp extrem de scurt.
După vânzare, Direcția Județeană pentru Cultură Argeș solicită autorităților locale să își exercite dreptul de preempțiune. Însă răspunsurile sunt negative sau formale:
- Consiliul Local Pitești refuză exercitarea dreptului;
- Consiliul Județean Argeș nu își exprimă interesul;
- Direcția de Cultură invocă lipsa fondurilor.
În final, statul nu intervine, iar imobilul rămâne în proprietate privată, în ciuda statutului său de patrimoniu.
Procesele: două instanțe, două perspective
Litigiul ajunge atât la Tribunalul București, cât și la Tribunalul Argeș.
În București, instanța admite că a existat o schemă de înșelăciune în legătură cu suma de 70.000 de euro și anulează contractul fictiv de împrumut, reținând inclusiv declarații privind presiuni și amenințări.
În schimb, Tribunalul Argeș respinge acțiunea privind anularea vânzării imobilului. Deși recunoaște statutul de monument istoric și existența dreptului de preempțiune al statului, instanța consideră că procedura ar fi fost respectată formal, printr-o notificare anterioară semnării contractului.
Argumentul este contestat, întrucât datele administrative indică faptul că înștiințarea reală ar fi fost înregistrată ulterior vânzării, iar dreptul de preempțiune nu a fost exercitat în termenul legal.
Instanța mai apreciază că lipsa unui răspuns al statului la momentul semnării nu ar atrage nulitatea absolută, deși legea prevede expres sancțiunea în cazul nerespectării procedurii.
După ani de procese, cazul rămâne emblematic pentru tensiunea dintre protecția patrimoniului și realitatea administrativă și judiciară din România.
În centrul Piteștiului, un imobil de secol XIX continuă să existe fizic, dar povestea sa juridică ridică întrebări serioase despre eficiența instituțiilor, coerența deciziilor și capacitatea statului de a-și proteja propriul patrimoniu înainte ca acesta să devină doar obiectul unei tranzacții.
În edițiile următoare: Presiunile sufocante ale familiei Stănescu
După mai bine de cinci ani de procese istovitoare, cazul de la Pitești oferă o imagine dezolantă asupra modului în care funcționează protecția patrimoniului în România, dar și a modului în care cetățenii vulnerabili devin ținte în strategii financiare agresive. Însă povestea nu se oprește aici, iar ramificațiile acestui caz ating zone de o violență psihologică extremă.
În timp ce actele imobiliare se semnau în birouri notariale, adevărata teroare se desfășura în spatele ușilor închise. Un rol central în destabilizarea și deposedarea lui Ion Cioflan l-a jucat familia Stănescu (da, e vorba de ,,familia regală’’ de la Costești, cea care a orchestrat executări silite repetate și abuzive bazate pe datorii fictive. Presiunile uriașe exersate de membrii acestui clan nu s-au rezumat doar la somații și instanțe, ci au mers până la amenințări directe care au vizat siguranța familiei și a copiilor victimei, cu scopul clar de a-l îngenunchea psihic și de a-l forța să renunțe la proprietăți.
Cum a reușit un întreg mecanism interlop să folosească instrumentele legale ale statului pentru a șantaja un proprietar? Care au fost tacticile exacte de intimidare folosite de familia Stănescu și de ce au închis ochii autoritățile în fața acestor abuzuri evidente?
Vom reveni în detaliu asupra acestui subiect în numărul următor, unde vom publica dovezi și mărturii exclusive despre hărțuirea sistematică la care a fost supus Ion Cioflan de către clanul Stănescu în cursa pentru acapararea valorosului monument din centrul Piteștiului.
Va urma!
