În apropierea sărbătorilor de iarnă, industria media, mai ales televiziunile, declanşează câte o campanie cu temă umanitară. Dacă la început acestea reprezentau simple reacţii mimetice la ceea ce se petrecea în lumea bună, adică în Occident, de câţiva ani ele sunt din ce în ce mai pliate pe realitatea românească. În special pe lipsurile structurale ale societăţii româneşti, precum sărăcia şi consecinţele acesteia în plan personal şi social.
Anul acesta, tema unei astfel de campanii este accesul la educaţie prin intermediul cărţii şi a lecturii. Într-un recent interviu, Alessandra Stoicescu, unul dintre jurnaliştii implicaţi în acest demers, argumenta necesitatea fondării sau susţinerii unor biblioteci prin donaţii de cărţi pornind de la o statistică în care România apare pe primul loc din Europa în privinţa analfabetismului. O astfel de iniţiativa generoasă este un prim pas şi un semnal însă dintr-o serie de măsuri, care ar trebui să amelioreze sau să remedieze o deficienţă nu accidentală ci, din păcate, structurală a societăţii româneşti.
Videoclipurile pe care le-am văzut prezintă situaţii emoţionale în care apar copii şi traumele legate mai mult sau mai direct de şcoală. O fetiţă dintr-o familie săracă, filmată într-o cămăruţă, poate singura, mărturiseşte că vrea să devină învăţătoare, modelul ei la această vârstă pentru un trai mai bun şi mai demn. Un băieţel, filmat lângă o turmă de oi pe care o păştea pe un câmp, declara că nu a mai fost la şcoală pentru că nu avea haine şi pentru că cei de la şcoală s-au purtat urât cu el. Părea trist şi coerent în ceea ce mărturisea, ca să nu mai spun inteligent.
Este bine că se adună cărţi, că se încearcă crearea sau reconstituirea funcţională a unor biblioteci, dar mai ales că există copii pentru care o carte, de la posesia ei ca obiect până la lectura sa, reprezintă o valoare, eventual un dar dorit. Mai ales pentru cei care nu-şi pot permite aşa ceva. A dărui cuiva o carte este deopotrivă un act de generozitate, de demnitate, un gest simbolic chiar şi în cazul celor care nu s-au „trezit” încă pentru universul ascuns în aceasta.
Nu vreau să înşirui rânduri patetice despre carte, ci aş vrea să evidenţiez doar dimensiunea pragmatică şi funcţională a lecturii, prin instituţiile şi practicile din ce în ce mai deficitare din societatea noastră actuală.
Pot să existe multe biblioteci, mai mari sau mai mici, rolul principal în utilizarea superioară a cărţii revine însă şcolii. Ea este sau ar trebui să fie atelierul lecturii. Din acest punct de vedere, din păcate, avem de a face cu o barbarizare a şcolii. Cadre didactice din ce în ce mai precar pregătite, modalităţi de lectură baroce şi perimate, practici de orientare în lectură inexistente.
Cine are experienţa mediul şcolar din interior ştie foarte bine cât de interesate de carte sunt fiinţele care populează acest spaţiu strategic în devenirea personală şi socială a unui copil. Am ajuns să constat că nu există inamic mai mare al cărţii decât profesorul, pliat pe materia sa cu mare suficienţă, în cel mai bun caz. Se pot da şi exemple, dacă nu exhaustive cel puţin sugestive. O colegă, văzându-mă cu o carte în mână, m-a întrebat mirată dacă eu mai cumpăr cărţi după terminarea facultăţii. Biblioteca şcolii în care am lucrat era mică, nefuncţională şi, nu de puţine ori, ocupată de un „club distins” de cadre didactice, preocupate ca în pauză să-şi bea cafeaua şi să fumeze o ţigară. În urmă cu ceva ani, profesorilor li s-au alocat o sută de euro din fonduri europene pentru achiziţia personală de cărţi. Din relatările doamnelor de la librărie, nu puţini au fost cei care, contra unui commission, le cereau bon fiscal fictiv. Alţii au cumpărat cu predilecţie albume de artă. De ce? Simplu, puteau fi făcute cadou la diverse ocazii sau vândute mai uşor la anticariat.
Iniţiativa jurnaliştilor în favoarea cărţii, asta vreau să subliniez, oricât de generoasă ar fi ea, nu este decât un prim pas dintr-un drum mai lung în care şcoala trebuie să reprezinte o etapă reală, nu doar formală.
Dacă aş fi ministru al învăţământului, mă gândeam cu ani în urmă, şi aş dori să verific calitatea reală a vreunei şcoli, primul lucru pe care l-aş vizita ar fi biblioteca. Dacă aş fi părintele vreunui elev în căutarea unui liceu realmente de elită, acelaşi lucru l-aş face. Deocamdată, adaptând o constatare a lui Umberto Eco despre carte, aş spune că, din fericire, biblioteca (locul în care nu doar sunt adunate cărţi, ci se şi citeşte!) nu şi-a schimbat nici funcţia, nici rolul şi reprezintă încă veritabila carte de vizită a unei şcoli!
