În ultima vreme, când vorbim de presă, ne ducem cu gândul imediat la cotidiene, dintre care cea mai mare parte sunt tabloide sau semitabloide. Am mai putea vorbi apoi despre o serie de reviste, în mare parte de divertisment, reviste de cultură, reviste de politică (?) şi cam atât. Mă refer aici la revistele pentru publicul larg, nu la cele academice.
Cum e presa (scrisă) aşa este şi publicul. Nu este nici o îndoială că există un regres în ceea ce priveşte lectura, dacă nu a cărţilor, atunci cel puţin a unor publicaţii precum revistele, aflate cumva în preajma acestora, având rolul de a populariza idei sau a unei informaţii puţin mai elaborate.
Există mai multe explicaţii pentru acest regres al interesului pentru reviste. Unele sunt de ordin economic, ţin de costuri sau de atragerea publicului către noile forme de media, precum televiziunea sau internetul, de criza economică şi de puterea de cumpărare. Altele ţin însă de dezorganizare socială, de lipsa din ce în ce mai acută a reperelor. O revistă este aleasă după preferinţe conştientizate întrucâtva, educă fidelităţi şi creează reţele sociale.
La ora actuală, cele mai numeroase, dar şi cele mai trecătoare reviste pe care le poţi găsi la o tarabă sunt cele de divertisment, o mare parte dintre ele sunt adresate adolescenţilor. Urmează apoi revistele de tip magazin şi cele de cultură, alături de care pot fi enumerate şi cele de istorie. Ar trebui să urmeze revistele de politică, cele de popularizare a ştiinţei, cele pentru copii, cele de cinema etc.
Evident, cele mai importante dintre acestea ar trebui să fie cele care reprezintă extensii ale unor preocupări ce nu se regăsesc reflectate din plin în emisiunile tv, precum cele de cultură. Mai cu seamă că, dacă vorbim de cultură, ea trebuie completată în mod obligatoriu, alături de imagine, cu practica textului scris. A viziona nu este totuna cu a citi. Cadrul unui text scris pe hârtie solicită într-un mod special structurile cognitive ale celui aplecat asupra sa decât atunci când acesta este pironit în faţa unui ecran. Fără nici un dubiu, dacă luăm în considerare aspectul formativ, atunci ca o categorie specială a revistelor de cultură ar trebui enumerate şi revistele pentru copii.
În mod paradoxal, deşi politica este omniprezentă în programele principalelor emisiuni tv., există o mult mai mare nevoie, cel puţin din partea unui anumit public, şi de extensii scrise, mai elaborate, la talk show-urile dezlânate la care ne holbăm aproape în fiecare seară. Cu alte cuvinte, avem nevoie şi de reviste de analiză politică.
Să ne oprim deocamdată la acestea şi să le luăm pe rând. În ceea ce priveşte revistele de cultură, cele mai numeroase sunt cele sponsorizate fie de Uniunea Scriitorilor, fie de Ministerul Culturii. Dintre acestea, la nivel naţional, cea mai cunoscută şi durabilă a rămas România Literară, după care mai pot fi enumerate Observator Cultural, Cultura şi o serie de reviste judeţene de cultură. Cât sunt citite acestea? Este de ajuns să le cauţi la tarabe pentru a primi un răspuns potrivit. Dincolo de criza culturală, strâns legată de cea a şcolii, care explică într-un fel diminuarea numărului de cititori, alţi doi factori care contribuie la acest regres sunt, pe de o parte, caracterul sectar şi pseudo-elitist al acestor reviste, precum şi confiscarea acestor publicaţii de o serie de grafomani. Nu exagerez cu nimic dacă spun că în prezent ele nu au mai mult de 10% din influenţa socială pe care o avea acest tip de publicaţii în timpul comunismului.
În ceea ce priveşte revistele de analiză politică cu acces la public, acestea sunt doar una, adică Revista 22. Deşi au existat mai multe tentative, unele au eşuat în ungherele de partid sau în cele cu pretenţii academice, ratând până la urmă cea mai importantă ţintă, adică publicul.
Revistele pentru copii, cele serioase, atât prin durata apariţiilor cât şi prin conţinut, din păcate nu prea mai există prin România.
Privind înapoi, în epoca comunistă, fără a o regreta din alte puncte de vedere, dar pentru a sublinia gradul de anomie, îmi vin în minte o serie de reviste, pe care, copil fiind, apoi adolescent şi tânăr, le căutam cu ardoare – e adevărat, într-o lume monotonă, dar mai colorată din acest punct de vedere -: Luminiţa, Arici Pogonici, Cutezătorii, Lumea, Cinema, Ştiinţă şi Tehnică, Magazin Istoric, Urzica, România Literară…
Aş fi nedrept însă dacă nu aş aminti o revistă, apărută după 1989, care în ciuda intemperiilor şi fără stipendii de la stat a reuşit să facă notă distinctă în peisaj, oferind în mod îngrijit câte ceva din „extensiile” amintite mai sus, arătând că există un public al cititorilor, criza datorându-se, probabil, editorilor.
Economia de piaţă, în varianta în care a ajuns la noi, poate să aibă şi un caracter benefic. Mă gândesc că în SUA, de exemplu, unde un scriitor sau un jurnalist este confirmat de numărul de cititori. Din acest punct de vedere, ar putea fi vorba de o criză a scribălăilor locali şi nu a poftei de a citi. Europa, din care face parte şi România, chiar dacă este ea postmodernă, rămâne în continuare o cultură a scrisului, iar o bună parte din cetăţenii ei se simt bine când citesc, dacă nu o carte, atunci cel puţin ceva mai uşor, dar nu ridicol.
