Sunt unul dintre românii derutaţi în ceea ce priveşte opţiunea pentru una sau alta din cele două părţi aflate în conflict pentru dominaţia ţării: Traian Băsescu şi camarila sa, pe de o parte, şi USL şi clientela sa, pe de altă parte. Ceea ce ştiu, din păcate, este că, şi într-un caz şi în altul, noi, simplii muritori, neînregimentaţi în niciuna din cele două găşti, vom avea de pierdut în continuare. Practic, la ora actuală, raţional nu este să socotim cât de mult vom avea de câştigat, ci cât de puţin vom avea de pierdut în cazul în care vom prefera una sau alta din aceste forţe beligerante. Dincolo de noi, în cele două tabere, interesele sunt mari: se va câştiga enorm sau se va pierde. Acesta este şi motivul disperării cu care se luptă între ei. Nu pentru noi, ci pentru ei.
Deşi am fost şi sunt neconvins de meritul vreuneia din părţi, am participat la referendum votând pentru demiterea lui Traian Băsescu. Între altele, balanţa a fost înclinată în această parte de vehemenţa, tupeul mistificării şi de incapacitatea de căinţă pentru răul făcut românilor de trupa patronată de către Traian Băsescu, de la promisiunile neonorate cu neobrăzare, până la măsurile arbitrare, radicale şi, cel mai important!, ineficiente luate de fosta guvernare.
Am urmărit marţi seara, la o televiziune partizană, alegaţiile mistificatoare ale unui intelectual controversat, Gabriel Liiceanu. Cu voce mieroasă şi cu o figură afectată, filosoful Liiceanu, un susţinător interesat al iubitorului de „tinichigii” Traian Băsescu, a pus practic într-o paranteză dispreţuitoare pe cei în jur de 7 milioane de participanţi la referendum, considerând că aceştia au fost înrăiţi şi „mânaţi” acolo de către voinţe exterioare lor. Conform logicii tendenţioase şi strâmbe a vorbitorului amintit, această înrăire nu se datorează abuzurilor, opulenţei şi obrăzniciei fostei guvernări, ci doar unei „comunicări” deficitare a acesteia. Mai multă obrăznicie şi cinism din partea unei persoane autoproclamate lider moral şi raţional nici nu se putea. Ar fi mai multe de spus despre „onestitatea” acestui moralist agresiv, făţarnic şi oportunist. Mă mulţumesc să amintesc doar lecţia usturătoare pe care a primit-o Liiceanu de la Herta Muller, deţinătoare a Premiului Nobel pentru literatură, atunci când ipocrit se văita ca a fost o victimă neputincioasă a regimului comunist şi a întrebat-o retoric pe scriitoarea dizidentă ce putea să facă o persoană simplă ca el. „Să vă enervaţi, domnule Liicenau, să vă enervaţi. Eu m-am enervat. Asta puteaţi să faceţi şi dumneavoastră!”.
