Recunosc, uneori Emil Boc îmi este simpatic, atunci când nici naivitatea sa, nici structura sa nu îmbracă armura agresivităţii, care nu-l fac decât să fie ridicol, enervant de ridicol. Cele mai penibile roluri ale sale sunt acelea când îmbracă armura de acţibild belicos şi ideologic. Când înfierează stânga în numele dreptei, pentru că şi şeful său s-a angajat anterior declarativ în această cruciadă. În rest, are momente de cuminţenie exemplară. Ce-l pune şeful să facă, aia face, ba şi încă ceva mai mult, culege o floare, poate să tragă la poartă de la unsprezece metri în pantaloni de tergal şi cu pantofi de oraş, aşa cum a jucat la oraş în curtea liceului, după cea a plecat de la ţară ca să devină domnişor şi apoi domn mare şi nu avea echipamentul la el.
Sincer să fiu, Emil Boc are ceva din ceea ce foarte puţin găseşti la politicienii noştri, o anumită cumsecădenie, o anumită sinceritate, o structură de om bun, care din dorinţa lui de băiat scund de la ţară a plecat într-o zi în să devină mare şi să le arate celorlalţi cine o să ajungă el. Evident, naivitatea nu este o scuză atunci când eşti lider de aşa anvergură cum a ajuns el. Dar viaţa este mai duioasă atunci când ai de a face cu un naiv şi nu cu un cinic.
Mai în glumă mai în serios, iată că lui Emil destinul i-a făcut o mare surpriză. De obicei la reuniunile internaţionale pleacă Traian, chiar şi atunci când ar fi treaba lui Emil. De câte ori nu ar fi trebuit să meargă el la Bruxelles, dar s-a dus acolo Traian? A înţeles probabil în cuminţenia sa câteva adevăruri mari: nu poţi să faci în acelaşi timp şi gospodărie şi diplomaţie, că la asta din urmă se pricepe mai bine cel care a călătorit mult prin ţări străine şi ştie cum trebuie luaţi băieţii ăştia din străinătate, un alde Berlusconi sau un alde Sarkozy, adevăraţi piraţi ai capitalismului. Şi apoi, e atâta treabă în ţară, iar un gospodar nu are timp de plimbări.
Dar uite cum face Dumnezeu că pe toate le pune la locul lor şi încă cu vârf şi îndesat. Decât să te duci de zeci de ori în Occident, mai bine te duci o singură dată în viaţă în China.
Chiar mă bucur, sincer, pentru Emil Boc, că a fost în China. Poate doar pentru simplul motiv că ştie să se mire. Nu ştiu dacă aţi observat, dar Emil Boc are darul ăsta de a se mira… Şi apoi, ce folos, credeţi-mă, dacă mergi în China doar în vizită de stat, fără să vezi, fără să te miri, fără să cugeţi aşa un pic ardeleneşte?
Nu ştiu, dar încerc să-mi imaginez cum este să fii mic într-o ţară mare. Oa! Să priveşti, să te minunezi şi …să compari ce vezi acolo cu ceea ce se întâmplă la tine în acasă. Înţelegerea de sine face mai mult decât o grămadă de strategii la Palatul Victoria sau multe conferinţe la nivel înalt la Bruxelles!
Ce să mai, cred că a fost călătoria vieţii lui Emil Boc. În rest, să fie într-un ceas bun şi pentru noi!
