Dictatorii sunt persoane foarte inteligente, lucide, analitice şi prevăzătoare. Un singur lucru le lipseşte: conştiinţa efemerităţii. La fel cred că stau lucrurile cu orice persoană lacomă, fie de bunuri, fie de putere, fie de prestigiu.
Vine o zi când „joaca” se termină. Fie pierzi puterea şi vine altul în locul tău, aşa cum se întâmplă în ritualul numit democraţie, fie în faţa ta se prefigurează un incinerator sau, în cazul mai bun, un mormânt. Este înfiorător să vezi că o persoană care a dispus de extraordinar de multe lucruri şi de fiinţe cât a fost pe acest pământ nu are ulterior minimul drept de a avea un mormânt măcar. Ne putem gândi la Hitler, Ceauşescu sau, mai recent, la Gaddafi, pitiţi în locuri neştiute. Lucrurile pot să fie însă şi mai înfiorătoare atunci când eşti confiscat drept exponat într-un mausoleu, precum Lenin. Ce să mai vorbim despre nebunia criogeniei, un fel de blestem al unei nemuriri artificiale.
Am reflectat cu compasiune la moartea lui Gaddafi, care a murit realmente ca un câine. Vânat de forţele NATO şi dat pe mâna inamicilor săi locali şi labili, căci nu ei l-au învins sau l-au capturat, a fost scos ca un şobolan dintr-o conductă, batjocorit şi ucis mişeleşte. Relatările sunt contradictorii. Din spusele apropiaţilor săi, se pare că aceştia i-ar fi propus ei înșişi să-l împuşte înainte de a fi capturat. Alţii spun, culmea ironiei puterii, că ar fi avut asupra sa un pistol de aur. Cert este că cineva l-a binecuvântat, poate chiar dintre gărzile sale, cu un glonţ în cap înainte de a fi supus altor suplicii. A fost expus ulterior, alături de fiul său, într-o hală frigorifică, întinşi amândoi pe câte o saltea, acoperiţi cu câte o pătură. Din fotografii păreau doi oameni liniştiţi care dormeau, marcaţi totuşi de semnul unui glonţ în frunte. Teribil spectacol, un autodafé al secolului XXI!
Nu ştiu dacă a fost vorba de o dovadă a justiţiei divine sau umane, dar cu certitudine este o imagine şi un mesaj transmis prin puterea mass-media tuturor conducătorilor, mai mari sau mai mici din această lume desacralizată, în care mulţi tind să-şi devină proprii dumnezei.
