Zilele acestea, zile de ploaie de vara, în care norii ce se spargeau subit faceau loc unor fante de lumina, într-un ciudat joc de lumini si umbre, am privit spre un pâlc de blocuri. Esenta lor era cenusiul, ca si societatea, ca si democratia româneasca.
Corectitudinea alegerilor
Apropiatele alegeri, fie cele locale, fie cele generale, reprezinta un test pentru verificarea democratiei din România din cel putin câteva puncte de vedere: corectitudinea alegerilor, competenta alegatorilor, participarea si încrederea populatiei cu drept de vot în politicieni, partidele politice si, în cele din urma, însusi mecanismul democratiei.
Într-o societate, hai sa-i spunem „în tranzitie”, precum cea româneasca, tentatia fraudarii la diferite paliere tinde sa devina o norma informala, asa ca nu vad de ce nu s-ar fi practicat pâna acum si în ceea ce priveste alegerile politice democratice din acesti ultimi douazeci de ani. Personal, am mai multe banuieli, lasând la o parte acuzatiile aduse când de un partid, când de altul în aceasta privinta. Masurile de precautie, aproape de stare exceptionala, luate de Ministerul Administratiei si Internelor prin campania de informare a populatiei în legatura cu consecintele fraudei în campania electorala, respectiv pedeapsa cu închisoare, sunt binevenite, reprezentând totodata o confirmare indirecta a realitatii tentatiei fraudarii.
Cu toate acestea, cred ca alegerile din acest an vor fi cel putin mai bine monitorizate.
Cine ar trebui sa mearga la vot
Nu putini analisti ai fenomenului electoral prevad o slaba participare a populatiei la vot. Indiferenta populatiei, cel putin a aceleia educate si active, ar avea ca efect pervers determinarea alegerilor de catre votul alegatorilor captivi, adica influentabili usor fie prin mita electorala, fie prin manipulare afectiva. Ne putem referi aici la segmentul sarac al populatiei, dependent de ajutoarele sociale date de stat prin intermediul primariilor, la pensionarii nostalgici, dar mai disciplinati decât tinerii în îndeplinirea datoriilor civice, sau la cei saraci cu duhul, dar seductibili prin de discursuri superdemagogice, precum cel al lui Dan Diaconescu & Compania.
Pentru a contracara o astfel de situatie, destule voci vorbesc fie de restrictionarea accesului la vot în functie de criterii cenzitare, fie de stipularea participarii obligatorii la vot. Revenirea la votul cenzitar reprezinta, în opinia mea, o solutie simplista prin radicalismul sau, în fond, un altfel de nostalgie nu mai putin utopica si periculoasa decât comunismul. Mai bine decât sa ne gândim la solutii exclusiviste, care oricând se pot transforma în focare de frustrare si de violenta sociala, mai bine am vedea cum este posibila „elevarea” unui numar cât mai mare de persoane la conditia de alegator relativ responsabil. Este, de altfel, mult mai rational, desi mai costisitor în ceea ce priveste energiile, sa consideram ca dintr-un sarac se poate face un cetatean cu un trai decent si demnitate civica, iar dintr-un needucat o persoana relativ alfabetizata politic. Cu alte cuvinte, unii oamenii nu sunt nici saraci, nici prosti nativi, precum este valabila si reciproca. Asadar, principala meteahna a acestor conceptii este ca merge pe solutii exclusiviste într-o lume si într-un timp când se prefera caile inclusive. În plus, pe lânga faptul ca nu au aderenta la public, destui dintre cei care clameaza astfel de „solutii” ar fi fost ei însisi exclusi din start. Lasând la o parte, cel putin în ceea ce priveste censul, ca nu toti avem o descendenta „aristocratica”, adica nu suntem patroni sau fii de patroni, de vreme ce în România nu se mai poate vorbi la propriu de boieri, de nobili sau de ceva asemanator.
În ceea ce priveste obligativitatea participarii la vot, aceasta ar fi mai rationala în masura în care i-ar obliga pe cei cu discernamânt civic, dar scârbiti de politica, sa aiba o optiune, nelasând astfel ca situatia sa fie transata de segmente labile de alegatori. Paradoxul este însa ca democratia nu se practica prin constrângere, ci prin libertate.
Pauperizarea democratiei românesti
Nu cred ca exista populatii sau popoare proaste, ci doar îndoctrinate sau prostite. Demnitatea de cetatean si de alegator competent într-o democratie functionala este aproape direct proportionala cu gradul de acces la conditii decente de viata. Pentru asta nu trebuie sa fii nici de dreapta, nici de stânga. As spune ceva chiar aproape trivial prin simplitatea sa: democratia este si o chestie de ergonomie. Am citit în acest sens ce masuri au luat nemtii în zonele lor miniere, poluate cândva atât fizic cât si moral, caracterizate de vulgaritate, alcoolism, violenta. Alaturi de masurile concrete de ecologie, au aplicat si un fel de masuri de ecologizare morala, în masura în care în mod constant au pus în spatiile publice fragmente de muzica clasica. Cine merge azi în Germania, de exemplu, va fi uimit de pâlcurile de padure de pe lânga autostrazi sau de la intrarea în orase, precum si de faptul ca pe nici un post de radio nu auzi muzica violenta sau vulgara.
Ideea nu este noua, mi-a venit în minte cu ani în urma în timp ce calatoream cu autobuzele jegoase, în care se mânca seminte si se înjura sau când prin Pitesti haiduceau maxi-taxiurile nu stiu carui viceprimar sau politician. Mi-am dat seama atunci cât de mult si-au batut unii joc de populatia acestei tari, pe care deliberat un tinut-o într-o stare de pauperizare pentru a o manipula si a se mentine astfel la putere cât mai mult. Ironia a facut ca sa fie alungati de la putere si înlocuiti, din pacate, de altii, daca nu aceiasi, dar travestiti, atunci de altii nu mai buni decât ei. În ceea ce priveste „schimbarea”, dar nu transformarea, clasei politice, îmi aduc aminte replica dintr-un film documentar, a unui pusti dintr-un cartier rau famat englezesc, implicat în violentele pentru controlul unei strazi: „L-am batut si apoi i-am luat eu drogatii!”.
Cam asta-i treaba si cu democratia româneasca. Nu, nu trebuie nici vot cenzitar, nici vot obligatoriu, ci mai multe conditii ergonomice si de civilizatie pentru populatia acestei tari. În starea de mizerie nu poate înflori nici o forma de civism, ci o alta mizerie – una politica!
