Analiza săptămânii: „Paştele televiziunilor, între realitatea şi steretotipurile unei sărbători”

Oare ce o fi Paştele?

De la un capăt la altul, ţara a fost traversată de fiorul sărbătorii Paştelui. Ce înseamnă însă Paştele este o altă întrebare. În termeni obiectivi, ştiu că există un Paşte evreiesc şi un Paşte creştin, acesta din urmă în mai multe varietăţi denominaţionale şi stilistice, dar în esenţă unul. Paştele pentru creştini reprezintă sărbătorirea Învierii lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu.

Dincolo de aceste două mari accepţiuni religioase ale Paştelui, există fel de fel de replici culturale, tradiţionale şi, mai recent, mediatice ale acestei sărbători. La drept vorbind, este un adevărat talmeş-balmeş care vâjâie în minţile şi sufletele celor prinşi în vâltoarea acestei sărbătoriri, de la ipostaza chefliilor până la pioşenia absolută pigmentată cu nuanţe sadice şi sânge de genul Patimile lui Hristos, actualizat recent şi la noi prin Drumul Crucii, care, în mod ironic şi aproape destinal, s-a prelins între Primăria Piteşti şi Prefectură. Un adânc moment de reflecţie…, administrativă vreau să zic.

Ce o mai fi Paştele în plus depinde de imaginaţia fiecăruia, fie ea individuală sau colectivă. Din câte am mai aflat în aceste zile, există, pe bune!, şi un Paşte al cailor. Dar de departe cel mai tare Paşte este cel al televiziunilor, care, pe lângă faptul că reflectă fragmente din imaginarul nostru pascal actual, fie el urban, rural, naţional sau internaţional, potenţează fără doar şi poate zestrea de stereotipuri scoase la iveală cu acest prilej.

Câteva televiziuni pe rând

Nu mi-am făcut vreun plan dinainte să monitorizez televiziunile în legătură cu această temă. Pur şi simplu, redau fragmentar câteva impresii de telespectator al emisiunilor din preajma Paştelui.

În noaptea de Înviere, TVR a prezentat oarecum canonic evenimentele. Este vorba de transmiterea slujbei de Înviere în direct de la Patriarhia Română din Bucureşti, de la catedrala ortodoxă din Cluj şi de pe ţărmul mării de la Constanţa. Dacă au existat câteva stereotipuri, acestea sunt legate tema naţională, respectiv Transilvania, pământ românesc şi ortodox, vezi transmisiunea în direct de la Cluj. Legat de aceasta, cred că decent, atâta timp cât şi greco-catolicii din România au sărbătorit Paştele la aceeaşi dată, ar fi fost o relatare şi de la aceşti creştini transilvăneni. Al doilea stereotip, transmis de TVR cu acest prilej, este cel al ţinerii pasului ortodoxiei româneşti cu lumea modernă, un fel de aggiornamento valah. Găselniţa constă, de mai mulţi ani, este drept, în pogorârea pe plajă, dintr-o şalupă venită de pe mare, a Arhiepiscopului Tomisului cu lumina mântuitoare. Cel mai tare semn al modernităţii, subliniat cu mult patetism şi îngrijorare reportericească a fost însă transportarea luminii sfinte de la Ierusalim par avion.

La Realitatea TV, înainte de Înviere, am dat peste doi tipi care înfulecau ca nişte nesimţiţi acompaniaţi de un taraf de calii oacheşi, ori slabi-os, ori burduhănoşi, cu dinţi de aur sclipitori, dintre care unul ţinea acordeonul româneşte, iar altul chitara sud-americăneşte. Dintre cei doi înfulecători, primul era eternul maestru de ceremonii de Revelion, acuma pliat şi pe Paşte, Mircea Dinescu. Celălalt era un gras mai tânăr decât el, cu barbă şi pleată, cam insensibil şi plictisit de trilurile comandate de nea Mircea lăutarilor. Nefiind prezent de la început la acest festin pantagruelic vizionabil, nu mi-am dat seama imediat unde se desfăşura acţiunea pascală de înfulecat. Iniţial am crezut că are loc pe pământurile boierului Dinescu de la Cetate, dar mi-am dat seama că ceremonia se derula într-o pivniţă, mă rog, o cramă. Mi-am adus aminte atunci despre poveştile lui Dinescu, pe la diverse emisiuni, despre un prieten de al său oenolog, mare amator de poezie şi, bineînţeles de vin, ca şi el. A, da, grasu’ trebuie să fie oenologu, mi-am zis, iar acţiunea cred că se toarnă pe undeva prin Vrancea. Înainte de midnight, înfulecătorii au dat dovadă de pioşenie şi au contenit cu înfulecatul, Dinescu promiţând că o să ne mai arate el şi alte reţete şi şmecherii data viitoare, dar nu mai ţin minte când…

B1TV a avut două momente de reţinut, tot în seara de Înviere. Primul a fost interviul luat de inteligentul Turcescu piosului histrion şi filosof de ocazie Dan Puric. A fost distractiv, pe lângă bancurile din recuzita de poante ieftine pentru convertire interioară, Puric a fost o adevărată mină de aur în ceea ce priveşte stereotipurile. De la apologia semănătoristă a satului, a ancestralităţii ţăranului român, a încreştinării acum două mii de ani a urmaşilor lui Decebal şi Traian până la nuanţe şovine, de dispreţ faţă de Uniunea Europeană. Mă rog, în cele din urmă, după s-a transpus serafic la adevărurile implacabile emise de tele-apostolul histrion, Turcescu, un tupeist de obicei în emisiunile sale, a avut minimum de decenţă să-l întrebe pe Puric unde mai vede el astfel de peisaje idilice în România de azi.

Odată isprăvit interviul de toată isprava cu Puric, la B1TV, într-o altă emisiune, invitate cu acest prilej au fost două doamne, una etnolog, alta psiholog. Mă gândesc dacă nu ar fi fost cumva bine pentru rating să invite şi o domnişoară astrolog, nelipsită de altfel în emisiunile cu teme grav-metafizice – ah!, parcă l-am văzut şi pe Oreste pe la o televiziune, dar nu-mi mai aduc aminte la care. În fine, specialistul de data asta, cred că v-aţi dat seama, era doamna etnolog. Invitată, evident, să vorbească despre tradiţii, despre ouă, despre iepuraşul venit din afara ţării cândva etc. În contrapartidă, psiholoaga, mai independentă şi mai urbană, nu părea foarte încântată de propăvăduita întoarcere la mirifica lume a ţăranului român, bineînţeles… de odinioară. Apoi chiar aşa, unde s-a mai văzut cabinet de consiliere psihologică la ţară? Mărturisesc că am ţinut cu psiholoaga. Dar ca lucrurile să rămână în făgaşul comic, etnoloaga a făcut nişte dezvăluiri uluitoare despre simbolul luminii şi despre cocoş, în sensul că pasărea de sex masculin cu pricina este mesagerul luminii. De aici până la lumina pascală, conform unei logici etnografo-etnologo-antroplogo-…, era să zic chiar antropofago-, nu mai rămâne decât un pas.

La aceste bacanale ar mai putea fi adăugate şi imaginile transmise de diverse televiziuni cu tinerii rătutiţi de prin feluritele cluburi de fiţe, veniţi „să sărbătorească Paştele”.

Unde sunt comunicatorii Paştelui?

Trăim într-o lume în care libertatea de exprimare este o realitate socială. Vremea reprimărilor de orice fel este perimată, ea fiind mai degrabă una din căile de exacerbare a exprimărilor indecente decât de rectificare a lor. În ceea ce-i priveşte pe reprezentanţii bisericilor şi confesiunilor creştine, un fel de purtători legitimi ai mesajului pascal, dar nu numai ei, cred că au o mare problemă de comunicare în România actuală, o ţară prinsă în hăţişul diversificării reprezentărilor sociale şi a imaginarului, cu mult dincolo de cele autarhic-tradiţionaliste. Preocupaţi probabil cu adevăruri dogmatice grave, cred că nu realizează încă faptul că mesajul Paştelui trebuie comunicat sau re-comunicat, iar formele şi modalităţile de comunicare nu mai sunt ca acum o sută de ani, nici măcar ca acum cincizeci de ani sau chiar mai puţin. O anumită flexibilitate, cel puţin în primenirea limbajului, dacă nu şi a feţelor care sunt trimise să-l transmită, cred, nu ar strica. Mesajul pascal rămâne acelaşi, lipsesc însă comunicatorii săi din acest timp!