Atac la presă

Pe patul de moarte, un bărbat se uită scârbit la familia lui: Eram fericit când eram tânăr şi burlac, dar mi-am luat o nevastă ca să am o familie şi copii pentru că m-am gândit că ar fi bine să am cineva care să îmi dea o cană cu apă pe patul de moarte. Nevasta a fost o curvă, copiii nişte nenorociţi şi ştiţi ce, nici măcar nu mi-e sete!

Privesc presa din Argeş din exterior, aflându-mă, vrând-nevrând, în mijlocul ei. Nu sunt critic, pentru că nu sunt jurnalist ratat şi nu sunt jurnalist ratat pentru că nu sunt jurnalist. Încerc să mă feresc pe cât pot de a mă „informa” din acest mediu; presa din Argeş este ca o gloată fără minţi care azvârle cu pietre în cine nimereşte. Greii presei muşcă din masa pomenilor cu guri cât mai căscate, în timp ce cu un picior lovesc în cap un alt pofticios până îl trântesc la pământ, cu o mână varsă pe hârtia îngălbenită orice lătură care ar putea sa le mai aducă o fărâmă din roata de caşcaval, iar cu altă mână sugrumă un biet naiv care intră în meseria asta cu impresia că jurnalismul este o meserie.

Nimeni nu învaţă nimic pe nimeni. Daca preocuparea a fost vreodată pentru instruirea celui tânăr, acesta a fost modelat în acelaşi spirit: cum să îşi facă loc eficient cu coatele ascuţite, cum să îşi înlăture colegul de breaslă, cum să muşte mâna care nu îl mai gâdilă sub ureche, pentru ca mai apoi, dacă i se oferă un os, să lingă unde a scuipat, cu pofta nemâncatului. Este proscris oricine nu se încadrează în aceste tipare şi nu vomită ce a mâncat la masa de seară în favoarea unuia şi spre defavoarea celui care nu este generos. Presa impune sa fii pro sau contra, tabăra celui imparţial este pusă la zid. Presa argeşeană făcută şi educată de vechii argaţi se desfiinţează singură.

Cei bătrâni îşi latră cu guri ştirbe şcolile formate şi îşi revendică moştenirea. Veţi culege ceea ce aţi semănat. Şi nici măcar nu o să vă fie sete.