Chiar cu câteva zile înainte să se deruleze ultimul Referendum care ne-a marcat pe toţi mai ceva ca Revoluţia din ’89, am simţit că nu mai pot. Nu mai pot auzi în fiecare zi, din oră în oră, aceleaşi aberaţii din ambele tabere politice, nu mai pot să-i văd mutra lui Ion Iliescu (oare de unde şi de ce a mai apărut şi ăsta la tv?) şi nici cu Băsescu nu mă împac prea bine. Senzaţia era oribilă şi devenise organică. Nu mai era greaţă doar la figurat, ci la propriu, efectiv îmi stătea voma în gât de câte ori deschideam televizorul.
Am zis că mai bine citesc ştirile pe net, decât să ascult ore, zile, săptămâni la rând, chiar luni, aceiaşi analişti politici, aceiaşi mari „avizaţi” care-şi dau cu părerea, unii mai fluent şi legat, alţii scuipând vorbele şi aproape înjurând ca birjarii. De atunci am refuzat să mai urmăresc Antenele şi parcă ştirile de la ora 17 mi se par acum… de vacanţă, pe lângă se ce prezintă prin alte jurnale sau pe la emisiuni politice. Zis şi făcut şi, credeţi-mă, s-a simţit imediat diferenţa. Parcă am început să gândesc mai limpede, deşi unii sigur nu ar spune asta. Am început să văd lucrurile mai clar, atât de clar pe cât se mai poate în această ţară.
De atunci, mai pun mâna şi pe câte o carte, lucru pe care nu îl mai făceam de vreo trei ani încoace, nemaiavând timp de citit din cauza TV-ului, politicii, muncii efective, facebook-ului şi altor astfel de mici detalii. Mai mult chiar, am apucat să văd şi câteva documentare absolut senzaţionale (notă: făcute de alţii), fără ţâţe, chiloţi, politicieni, înjurături, manele, sânge! Fără toate acestea.
Eram pe drumul cel bun, când, dintr-o dată, navigând prin canalele tv, nimeresc pe una dintre Antene, telecomanda îmi face în ciudă şi stă blocată câteva zeci de secunde bune. Nu am apucat să văd prea multe, era emisiunea lui Gâdea, unde erau invitaţi nişte „domni”. Pe ecran rulau nişte poze cu nu ştiu ce pedelist în vacanţă, iar „domnii” analişti din emisiunea respectivă făceau ce ştiu ei mai bine: spume la gură. Unul îl făcea pe nenea pedelistu’ din imagine „milog” (cred că asta era Gâdea), apoi căuta să ofere argumente logice pentru a-şi susţine ipoteza. Apoi mai dădea imaginea o dată şi întreba: „Cum vi se pare, domnilor, această imagine a pedelistului cutare, care are postură de milog şi în vacanţă? (pedelistul era pe marginea unei piscine, cu nevasta, şi era cu capul puţin aplecat, probabil tocmai descoperise şi el că are ciuperca piciorului!). Intervenea brusc un alt invitat la emisiune, căruia îi ajunseseră spumele de la gură până pe piept şi rostea scuipat, pe tot microfonul: „Mi se pare, prost, domnule! Prost mi se pare!” Gâdea încerca să mai nuanţeze, realizând într-un colţ al minţii că dacă-l faci prost pe unu’, oricât de turbat ai fi, în direct, pe tv, e de naşpa şi că Antena lui nenea Felixu’ riscă o amendă babană de la CNA la faza asta. Dar, invitatul negru în cerul gurii o dădea înainte, repetând cu ură că pedelistul din imagine e prost, prost, prost!
Eu nu contest, o fi! Dar mie brusc mi-a revenit sila! Am sărit la televizor ca la cel mai mare duşman al meu şi l-am scos din priză. Am respirat uşurată! Am rezolvat apoi şi problema cu telecomanda şi, ulterior, am şters definitiv Antenele din grila de programe. Acelaşi tratament l-am aplicat apoi şi altor posturi de aşa-zise ştiri, de aşa-zis divertisment, de aşa-zisă cultură!
Între timp, căutând printre canale să văd ce mai şterg, am mai suferit un mic şoc. Am dat peste o emisiune unde apărea o brunetă cu nasul mare (Andreea Tonciu cred că era) şi mai multe blonde, care sigur erau precum ziceau cei de la Antene despre nenea pedelistu’. Fetele astea se plimbau pe lângă operele lui Brâncuşi de la Târgu Jiu şi, pe undeva pe lângă „Masa tăcerii”, una (cred că tot Andreea Tonciu era) zicea cu mândrie: „Hai, mă, dacă şi pietrele astea sunt opere de artă…!”
