Într-un sistem care ar trebui să fie ultimul refugiu pentru copiii vulnerabili, acuzațiile venite din interior ridică o întrebare incomodă: ce se întâmplă atunci când cei care trebuie să protejeze devin parte a problemei?
Gabriel Jan Pătrășcan, angajat al sistemului și parte vătămată într-un dosar penal, a transmis o scrisoare deschisă către mai multe instituții ale statului, în care descrie, în detaliu, ceea ce el numește un mecanism periculos de funcționare în cadrul DGASPC Argeș. Nu este vorba doar despre disfuncționalități administrative, ci despre un cumul de fapte care, dacă se confirmă, conturează imaginea unui sistem afectat de neglijență, abuz și, mai grav, de tentative de acoperire a propriilor greșeli.
Relatarea sa nu începe cu teorii, ci cu situații concrete. Copii lăsați nesupravegheați în centre de plasament, apartamente întregi fără personal, nopți în care minorii ar fi putut pleca fără ca nimeni să observe. În acest vid de responsabilitate, spune el, au apărut inevitabil derapaje: consum de droguri, comportamente de risc, dispariții temporare.
Nu este, însă, doar o problemă de lipsă de personal. Pătrășcan susține că angajații nu erau informați, conform procedurilor legale, despre istoricul copiilor pe care trebuiau să îi îngrijească. Practic, educatori și îngrijitori ar fi lucrat „în orb”, fără să știe dacă un copil are probleme psihice, dependențe sau un trecut care impune supraveghere strictă. Într-un astfel de context, orice intervenție devine tardivă, iar responsabilitatea se diluează.
În centrul acuzațiilor apare numele unui angajat al instituției, despre care autorul spune că nu doar că ar fi încălcat proceduri, dar ar fi contribuit direct la crearea unui mediu nesigur pentru minori. Mai mult, înregistrările audio atașate scrisorii ar surprinde un limbaj greu de imaginat într-un astfel de sistem — referiri la copii făcute într-un mod degradant, lipsit de empatie, chiar și în fața instanței.
Dar poate cele mai grave afirmații nu țin de neglijență, ci de ceea ce autorul descrie ca fiind o cultură instituțională a protecției interne. Angajații care ar fi semnalat nereguli ar fi devenit, la rândul lor, ținte. Se vorbește despre presiuni, despre încercări de a construi dosare împotriva celor incomozi și despre o rețea de influență care ar favoriza anumite persoane în detrimentul adevărului.
În acest peisaj deja tensionat apare și referirea la un caz tragic: moartea unui copil de 12 ani, ajuns într-un centru nepotrivit nevoilor sale. Pătrășcan sugerează că lipsa de comunicare și ignorarea procedurilor ar fi avut un rol în acest deznodământ. Nu formulează concluzii definitive, dar ridică suficiente întrebări încât tăcerea instituțională devine, în sine, suspectă.
Scrisoarea mai aduce în discuție și alte episoade tulburătoare — de la violențe asupra minorilor până la situații în care incidente grave ar fi fost trecute sub tăcere. Imaginea care se conturează nu este a unor cazuri izolate, ci a unui sistem în care controlul pare fragil, iar responsabilitatea, negociabilă.
DGASPC Argeș nu a oferit, până în acest moment, un răspuns public detaliat la aceste acuzații. Între timp, documentele, înregistrările și mărturiile invocate de autor circulă deja în spațiul public și în atenția instituțiilor abilitate.
Rămâne de văzut dacă aceste semnale vor declanșa o anchetă reală sau vor rămâne încă un episod ignorat într-un sistem obișnuit să funcționeze fără transparență.
Până atunci, întrebarea rămâne deschisă — și apăsătoare:
cine mai protejează copiii, atunci când sistemul care ar trebui să o facă este pus sub semnul întrebării chiar din interior?
