Conform unei logici elementare, după douăzeci şi doi de ani de exerciţii electorale în numele democraţiei, lucrurile ar trebui să meargă mai bine decât la început, când, în calitate de ,,alegători” dresaţi, am dat buzna din întunericul comunismului ceauşist în radioasa democraţie de tranziţie. Lucrurile stau însă invers. De la un ciclu electoral la altul, până în prezent, situaţia s-a deteriorat. Când lucrurile păreau să se amelioreze, şi PSD-ul, timorat de atâtea etichetări de neocomunism, începuse să încerce să salveze cel puţin aparenţele democraţiei, în scenă a intrat în mod nefast Traian Băsescu.
Nu-i uita, Darie! Scurtă dare de seamă despre democraţia originală
Cel puţin subiectiv, dacă nu obiectiv, am dubii asupra câşti-gătorului real din confruntările Năstase-Băsescu şi Băsescu-Geoană. Nefiind însă o instituţie, ci un simplu individ, îmi cataloghez afirmaţia ca fiind doar o bănuială, şi nimic mai mult. Asta nu înseamnă că înainte lucrurile au stat altfel. Altminteri, cea mai bună confirmare a suspiciunilor oricărui bănuitor sunt declaraţiile publice ale primului ministru actual, Victor Ponta, care şi-a îndemnat colegii de bandă să nu dea buzna la şampanie, ci să stea cu ochii în patru la cealaltă bandă, care le-a mai făcut-o o dată. Mai clar de atât nici nu se putea!
Continuând şi coborând pe firul istoriei şi al memoriei, a urmat apoi cazul Eba, mult mai pregnant în producerea de bănuieli, cu atât mai mult cu cât ministrul de Interne de atunci (Nica, parcă) a şi făcut nişte declaraţii publice despre modul de votare la vremea respectivă, îngropate între timp în negura scurtei memorii colective. Succint şi schematic, aceasta este scurta deturnare a plăpândei democraţii româneşti postdecembriste spre evul bunului plac şi al sfidării oricăror principii. Aspectul ,,tehnici” la ultimele trei tururi de alegeri este doar o verigă în procesul subminării şubredei democraţii pomenite (cuvânt care trebuie interpretat aproape la propriu).
Al doilea aspect despre care vreau să vorbesc este cel al atitudinii. În acest intinerar, avem două repere incontestabile, Adrian Năstase şi, iarăşi, Traian Băsescu. Dintre aroganţele lui Năstase şi cea a lui Băsescu, nu aş alege-o pe niciuna. Aroganţa lui Năstase era cea a unui ciocoi finuţ, purtat prin ,,saloanele de la Paris”, dar pervers, în timp ce aceea a lui Băsescu, a unui comisar sovietic primitiv, dar vigilent şi inteligent ca o hienă, în acelaşi timp. Adevărul este că România nu avea nevoie nici de unul, nici de altul. Paradoxul este că fără unul nu ar fi existat însă celălalt. Dacă nu ar fi fost aroganţele lui Năstase şi ale ,,copiilor” săi, n-ar fi existat ţepele şi ,,justiţia lui Băsescu”, iar reciproca este valabilă până în prezent. Din toată această răfuială de aroganţe şi de interese, singurul perdant a fost populaţia, adică am schimbat pe dracul cu mumă-sa, ceea ce este valabil şi la ora actuală.
Există totuşi o diferenţă între atitudinea strategiei lui Năstase, via neocomunism, şi cea a lui Traian Băsescu, via ,,aşa vor muşchii mei”. Dacă vă aduceţi aminte, la vremea respectivă, pesediştii, timoraţi de etichetările care li se lipeau, dar şi prin inerţia ,,moralei de partid” comuniste, puneau totuşi în funcţiile importante indivizi care avuseseră treabă cu domeniul respectiv. Chiar dacă prăfuiţi şi inepţi, mai salvau cel puţin aparenţele. Băsescu, e drept că după ex-perienţa CDR-ului cu ţărănistul Ioan Avram Mureşan ca minis-tru al Agriculturii, a deschis baierele tupeului numirii în funcţii publice, dovedindu-se cel mai feminist dintre non-femei, mai tare chiar decât Adrian Năstase. Atât de dragi
i-au fost fetele, încât le-a numit direct, fără nici o altă traiec-torie profesională, în funcţii importante în stat. Prima ,,miss” numită conform acestor criterii ,,riguroase” a fost Mioara Mantale, prefect de Bucureşti. A doua ,,miss” a fost Roberta Anastase, Preşedintele Camerei Deputaţilor. A urmat apoi Eba, europarlamentar independent. Ce rost mai avea, şi-au spus mulţi, să stai la coadă în partid sau în vreo profesie, când numirile se fac după bunul plac al vreunui protec-tor?! O lăsăm la o parte pe miss Udrea, cea care a defilat ostentativ în faţa organelor naţionale şi internaţionale, încât a fost primită de însuşi Prinţul Charles de la Londra.
Fiind reîmpământenit acest act fondator al bunului plac, nici celelalte partide nu s-au mai sfiit şi au făcut şi fac la fel. Cazul care îmi vine în minte acum e cel al lui Victor Alistar, un tânăr cu plete îngrijite, ca ale ministrului Sportului de odinioară (Crin Antonescu), cu fizionomie de Michael Jackson şi cu prestaţie justiţiară de Adrian Năstase. Cu alte cuvinte, ce mai contează ante-cedentele, importante sunt preferinţele! Şi uite-aşa, con-trariile, recte Traian Băsescu şi Victor Ponta, se întâlnesc în practicile preferinţei.
Alegătorii şi aligatorii
Ştiţi care este diferenţa între alegători şi aligatori? Alegătorii se mişcă, se agită, se îngrijorează şi, în cele din urmă, sfârşesc prin a se dărui. Da, este un sfârşit tragic, dar şi comic, în acelaşi timp. Aligatorii, în schimb, zac, nu fac nimic, aşteaptă însă clipa ca să-şi deschidă botul şi să înhaţe. Bineînţeles, un alegător şi votul său – asta în cazul că alegătorul nu votează de mai multe ori. Oricum, după ce îşi fac siesta, tot fără să se grăbească, se întorc în mlaştina lor pentru încă o perioadă scurtă, de patru ani, înainte să iasă din nou pe mal la vânătoare de alegători.
Cam asta fost situaţia la ultimele alegeri locale din România. Aligatorii, fie ei de la Piteşti, Bucureşti sau Constanţa, au izbândit încă o dată în cauza lor ,,dreaptă” contra alegăto-rilor. Pendiuc de la Piteşti a fost cel mai consecvent, în măsura în care pe uscat nu a făcut nimic pentru bietele victime, deşi, după cum spun unii, în mlaştină este foarte activ, lucrativ şi conspirativ, chiar faţă de colegii săi de habitat judeţean. Aligatorul de la Bucureşti pare un adevărat crocodil de Nil, prin alură şi prin tactică, de vreme ce era cât pe ce să mănânce un şobolan de România, din specia Prigoană. La Constanţa s-a văzut însă cel mai fistichiu aligator din specia primar, din câte
s-au zărit până în prezent pe glob: este social-democrat, e prosper, şi în ultima sa paradă exhibiţionistă a ieşit la alegeri cu trei gagici tinere şi cu trei babe la braţ, toţi purtând berete roşii à la Che Guevara.
Consecinţa? Atât alegătorii, cât şi aligatorii au pus botul, dar depinde pe cine şi pe ce! Aşa cum spuneam, cam asta a fost situaţia în aproape toată România, la ultimele alegeri locale, într-o din ce în ce mai tânără democraţie originală…
