În orice societate, lucrurile sunt reglementate prin două principii ale bunului simţ: a. oamenii sunt judecaţi după faptele pe care le fac, nu după cele pe care nu au avut timp să le facă; b. nimeni nu este înţepenit în funcţii, iar bătrânii, mai ales atunci când au obosit în astfel de funcţii şi nu mai dau roade (dacă au dat vreodată), sunt pregătiţi să cedeze locul altora mai tineri, mai bine intenţionaţi, mai apţi de muncă şi de bune realizări.
Ei bine, principiile acestea pot să fie valabile la Tokyo, Paris, New York, dar în nici un caz la Piteşti. Un oraş în care minţile şi bunul simţ al multora par a fi îngheţat într-un fel de duioşie dulce, dar extrem de păguboasă.
Din ce în ce mai des, evenimentele din societatea noastră îmi întăresc convingerea că dacă eşti tânăr şi merituos, mult mai multe şanse de reuşită ai dacă pleci din România decât dacă rămâi. Mai mult, cu un fel de ciudă, îmi zic adesea că o astfel de societate trebuie să rămână cu ,„valorile” pe care le-a promovat, adică piloşi, mincinoşi, gargargii, pungaşi. Dacă ar rămâne doar aceştia, mai devreme sau mai târziu, s-ar ajunge la colaps şi oamenii simplii, dar naivi ar fi forţaţi să constate că pungaşii şi mincinoşii pe care i-au votat constant n-au putut să producă altceva decât distrugere. S-au furat fabrici, străzi, impozite şi nici nu ştii ce le-a mai trecut prin minte să mai zmanglească şi acum vin înaintea tinerilor care nu unde să lucreze sau înaintea bătrânilor care la iarnă vor îngheţa în apartamente şi le spun să-i mai lase o dată să mai facă un ,,tur de administraţie”.
L-am urmărit pe Daniel Dragomir, candidatul Alianţei pentru Argeş şi Muscel, în această campanie electorală, extrem de scurtă pentru el, şi l-am admirat. I-am admirat curajul, înainte de toate, de accepta să candideze la funcţia de primar într-un moment de criză a acestui oraş, când mulţi cetăţeni gândesc că orice conducător ar veni trebuie să fie unul care vine nu să administreze, ci să fure. Îi admir apoi curajul de a se fi implicat (dacă nu complicat) în această cursă contracronometru, deşi timpul în care a trebuit să se facă cunoscut a fost extrem de scurt, iar asta nu din vina adeversarilor săi, ci din inabilitatea unora din colegii săi de partid, care trebuiau să-l propună mai din timp. În plus, tot un fel de curaj este şi faptul de a-ţi asuma din propriile venituri cheltuiala unei campanii electorale. În această privinţă, comparativ cu alţii care sunt sponsorizaţi într-un fel mai mult sau mai puţin transparent, a scos bani din prorpiul buzunar. Bani pe care i-a dobândit nu din afaceri cu statul, ci prin talentul său managerial de tânăr om de afaceri. Dacă ar fi fost altfel, fiţi siguri că presa, cel puţin cea care-i ostilă, ar fi duduit multe şi nevrute despre el. Faptul că nici această presă nu avut ceva serios să-i reproşeze spune destul de mult în ceea ce-l priveşte.
Am încredere în Daniel Dragomir, deşi nu mai cred în majoritatea politicienilor, fie doar pentru acest curaj – sau poate inocenţă – de a crede că lucrurile pot fi şi altfel decât până acum.
Sincer să fiu, este singurul candidat care mă face să ies la vot pe data de 10 iunie!
