Din ce în ce mai mult, aud în jurul meu opinii ale oamenilor, culmea, tineri, educaţi, care pur şi simplu se leapădă de vot mai ceva ca de diavol. Trăiesc într-o lume paralelă, parcă, şi consideră că politica nu-i afectează deloc, indiferent dacă aleg să voteze sau nu. Au impresia că dacă se ascund cu capetele în nisip precum struţul şi nu mai văd nimic în jur, nici ei nu mai pot fi văzuţi la rândul lor.
Justificarea lor este că, oricum ar vota, oricum nimic nu se schimbă, că politicienii sunt toţi o apă şi-un pământ şi că votul lor nu poate aduce nicio schimbare. E drept, prăpastia între politician şi omul de rând a devenit aproape înfiorătoare, mulţi dintre cei aleşi să ne reprezinte interesele la primărie, consilii judeţene, sau în Guvern, trăind, cu adevărat o altă viaţă. E clar că mulţi dintre ei nu mai au habar cât costă o pâine sau cam cât face coşul zilnic şi nici nu-şi mai pot imagina cum reuşesc oamenii care i-au votat să trăiască având atât de puţini bani. Li se pare un miracol pe care nu mai sunt de mult capabili să-l înţeleagă. Atât despre politicieni!
Totuşi, nici politicienii nu sunt toţi la fel şi a nu ieşi la vot, a nu exprima o opţiune nu înseamnă că se rezolvă astfel ceva. Cei care nu vor să voteze nu o mai fac pentru că nu mai au încredere în nimeni sau pentru că nu li se pare că există un candidat viabil. Alţii însă nu vor să se informeze sau pur şi simplu nu le pasă de nimic, decât de telenovela de după-amiază sau de meciul de duminică. Nimic altceva. Şi nici nu vor să ştie nimic mai mult.
Am auzit şi opinii de genul: „Eu nu votez că oricum nu se va schimba nimic acum!” Toţi aşteptăm să se schimbe ceva, în loc să producem noi schimbarea. Aşteptăm… în loc să acţionăm. Toţi suntem dezamăgiţi de politicieni, dar nu facem nimic să îi obligăm să se schimbe. Aşteptăm să vină cineva să ne facă traiul mai bun, în loc să ni-l facem noi singuri. Orice schimbare socială şi politică majoră porneşte de la fiecare individ în parte. Schimbarea porneşte de la atitudine, de la implicare, începând cu simplul gest democratic de a participa la vot. Având în vedere că noi singuri de refuzăm acest drept, cine ar trebui să schimbe lucrurile? Cine să vină să ne facă nouă curat şi să ne educe politicienii? Cine să ni-i sancţioneze şi să-i facă să simtă presiunea socială, dacă nu noi toţi? Politicianul român (aici existând, desigur, şi excepţii) este, prin natura lui, predispus să-şi facă mai mult bine lui şi apropiaţilor lui. Dacă nu va simţi presiunea socială în ceafă şi dacă nu va avea teama că oamenii care l-au ridicat pot să-l şi coboare, atunci cu sigurantă că nu va acţiona cu preponderenţă în favoarea celor mulţi. Politicianul român trebuie „educat”, chiar şi cu forţa, dacă e cazul, în spiritul democraţiei reale, iar profesor nu-i poate fi decât cetăţeanul de rând. Prima lecţie este votul!
