DGASPC Argeș – proces greoi de parcurs și umilitor pentru persoanele cu dizabilități în obținerea drepturilor conferite prin lege

Săptămâna trecută am ajuns la sediul DGASPC Argeș pentru decontarea bonurilor de carburant, personal fiind o persoană cu dizabilități, diagnosticată cu o formă rară și avansată de cancer de sânge (Mastocitoză Sistemică Indolentă asociată cu Trombocitemie Esențială) și alte afecțiuni medicale generate de această maladie. Nu vreau să vorbesc în acest articol despre modul de încadrare în grad de handicap al acestei boli de către DGASPC Argeș, pentru că nu acesta este subiectul articolului (deși am multe de spus și pe această temă), ci mai degrabă aș dori să vorbesc despre etapele prin care o persoană cu dizabilități trebuie să treacă pentru a beneficia de drepturile care i se cuvin.

Așadar, am să vă povestesc în acest articol exact despre experiența mea de la DGASPC și despre ce am văzut și am auzit personal:

Am ajuns joi, 29.02.2023, undeva în jurul orei 10.00 am la sediul DGASPC Argeș din Trivale. De cum am ajuns, am găsit pe aleea de la intrarea în instituție o mulțime de oameni cu dizabilități, vizibile sau mai puțin vizibile, care așteptau pe aceea alee să intre în interiorul instituției. Am întrebat, ca orice om civilizat, cine este ultima persoană și cineva mi-a transmis că trebuie să merg la personalul care asigură paza instituției să solicit un bon de ordine.

Am mers către ușa de acces în instituție unde am fost întâmpinat de un domn de la personalul de pază care, după ce m-a întrebat pentru ce am venit, mi-a transmis sec „Nu mai sta că stai degeaba! Toate bonurile de ordine pentru ziua de azi s-au dat.” Am întrebat și eu „Ce însemnă toate, că este abia 10.00 ceasul?” Mi s-a răspuns tot sec: „Toate 80. Vino și tu dimineața dacă vrei să depui documentele!” Apropo, eu am știut ce documente îmi sunt necesare pentru decontarea contravalorii carburantului, dar foarte multe persoane nu știu și vin să se documenteze la sediul DGASPC, fiind mai în vârstă și nefiind familiarizate cu Internetul. Un drum în plus, iar unii dintre ei vin de departe, nu din Pitești sau din zonele limitrofe, ci din localități de pe întreg teritoriul județului Argeș.

Între timp, oamenii de pe alee, persoanele cu dizabilități, au început să-și manifeste verbal nemulțumirile, una dintre persoane precizând că a fost nevoită să plece de la 06.00 de acasă pentru a ajunge la timp la DGASPC (unde programul cu publicul începe la ora 08.00 dimineața). O altă persoană a spus că este de la ora 07.10 la sediul DGASPC și a luat bon de ordine cu numărul 14 sau 15. O altă persoană a întrebat de ce mai este necesar și certificatul de încadrare în grad de handicap dacă chiar DGASPC-ul l-a eliberat. Paznicul, vizibil iritat, a afirmat că ei sunt câțiva (doi membri ai personalului de pază – n.r.) și nu mai poate de atâta agitație și întrebări. Motivele de nemulțumire ale persoanei de la pază nu justifică, însă, sub nicio formă modul în care aceasta interacționează cu persoanele de acolo, tutuindu-le sau adresându-se acestora cu apelative ca bre, mamaie, tataie, nepoate, mă, bă,  sau altele lipsite de respect pentru persoane care i-ar putea fi mamă, tată, bunic sau bunică.

Am mai întrebat dacă există o altă modalitate de transmitere a documentelor necesare pentru decontarea carburantului, dacă le pot trimite prin poșta electronică – doar suntem în epoca Internetului. Răspunsul a venit tot sec. „Nu se poate. Doar prin poștă, dacă vrei. Dar să completezi corect adresa!”

Am plecat dezamăgit că nu mi-am putut rezolva problema și am revenit marți, 05.03.2024, la ora 07.30 am. Când am ajuns la sediul instituției erau deja destule persoane acolo, iar la distribuirea bonurilor de ordine (care a început pe la 07.45) am primit bonul cu numărul 25 la drepturi. Erau și bonuri de ordine pentru depunere dosare de evaluare în vederea încadrării în grad de handicap, dar mai puține. Am intrat efectiv în sediul DGASPC în jur de ora 09.20, iar la ghișeul de la departamentul drepturi am ajuns pe la ora 09.35. La ghișeu am fost întâmpinat de un domn care m-a tratat ok, respectuos și care mi-a răspuns politicos la toate întrebările pe care i le-am adresat, iar pe la 09.50 am părăsit instituția. Am fost norocos, nu a trebuit să pierd „decât” aproximativ două ore – două ore și jumătate din timpul meu pentru a obține un drept conferit prin lege, spre deosebire de alte persoane care își manifestau nemulțumirea că mai trebuie să aștepte ceva timp până să intre în instituție, deși ajunseseră la ora 08.00 acolo, oră la care știau că DGASPC-ul începe programul cu publicul.

Ce nu înțeleg eu este de ce trebuie să facem noi, persoanele cu dizabilități, demersuri pentru obținerea unor drepturi, cum este cel al decontării carburantului, dar și altele? Un posibil răspuns este destul de cinic – pentru că astfel se fac economii la buget, dar economii pe seama unor persoane vulnerabile, multe dintre ele cu risc crescut de excluziune socială. Am să vă explic și de ce acesta poate fi un răspuns – în bugetele DGASPC-urilor sunt alocate sumele de bani necesare decontării drepturilor (inclusiv dreptul la decontarea carburantului) pentru toate persoanele încadrate în grad de handicap, însă un număr însemnat dintre acestea, din diferite motive (fie neștiință, fie din cauza procesului greoi care trebuie parcurs, fie pentru că pur și simplu nu doresc acest lucru) nu ajung să beneficieze de drepturile cuvenite. Ce se întâmplă cu banii alocați dar nefolosiți?

Fiind an electoral, nu pot să nu mă gândesc de ce niciunul dintre parlamentarii de Argeș nu a inițiat un proiect legislativ prin care să elimine de tot acest proces greoi sau măcar să îl ușureze? Sunt convins că ar fi găsit susținere inclusiv de la Ministerul Muncii și Solidarității Sociale (în subordinea căruia se află Autoritatea Națională pentru Protecția Persoanelor cu Dizabilități), minister condus de argeșeanca Simona Bucura-Oprescu. Sau s-ar fi putut inspira din Strategia națională privind drepturile persoanelor cu dizabilități „O Românie echitabilă”, 2022-2027, document adoptat de Guvernul României în cadrul căruia sunt identificate multe dintre problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități și sunt precizate și posibile modalități de acțiune pentru soluționarea acestora.

Persoanele cu dizabilități sunt o categorie socială specială care trebuie susținută și care are nevoie de empatie de la întreaga societate. În primul rând instituțiile statului trebuie să protejeze această categorie socială, să evite pe cât posibil umilirea persoanelor cu dizabilități și să intervină atunci când aceste persoane sunt umilite și nedreptățite. De ce nu se întâmplă acest lucru și de ce chiar statul, prin instituțiile sale, participă la umilirea persoanelor cu dizabilități? Nu găsesc un răspuns adecvat la această întrebare. Poate răspund instituțiile statului.