E-atât de frig dimineaţa de crapă-n tihnă pietrele şi luminile din ochii omului se frâng ca oglinda care-ţi cade din mână şi se fărâmă în mii de bucăţi, şi rişti apoi şapte ani de ghinion, cel puţin. E frig de-ţi crapă ochii şi apoi vezi toate lucrurile pe bucăţi, şi frunze şi soare şi oameni frânţi în linii abrupte. Cu ochii în mii de oglinzi nimic şi nimeni nu te mai poate privi în ei să se vadă pe sine şi nici lumina nu-ţi mai poate sclipi în priviri, ci vor sclipi mii de lumini ca OZN-urile. La căldură e şi mai rău! Aburul gros se pune pe privirea şi aşa spartă, şi se aşează gros şi n-ai ce face că nu trece decât singur, când are el chef. şi nu te mai ascultă orice i-ai zice. Cu ochii sparţi în şapte ani de ghinion, trebuie să aştepţi vara şi nici pe ea n-o s-o vezi cum vine-ntreagă! E atât de frig afară de nu mai vezi nimic din ce nu trebuie şi nici ce trebuie nu-ţi mai este pe de-a-ntregul permis!
