Daca ar fi sa descriu peisajul politic românesc, atunci as spune ca este caracterizat de perioade de monotonie si prostratie, un fel de imperiu al nesimtirii si plictisului, în care politicienii si partidele la putere, loviti de paranoia, încep sa creada ca sunt eterni si atotputernici. Prin contrast cu aceasta nesimtire, politicienii din opozitie apar ca un soi de barbatei care, proferând amenintari belicoase, sar pe calutii lor de jucarie, înarmati cu sabii din lemn si purtând drept armura un coif de hârtie. Din când în când, aceasta mare de plictis, nesimtire si neputinta politica se sparge de la sine, nu pentru ca ar fi fost supusa la nu stiu ce forte externe implacabile, ci prin ridicolul sau. Acesta cred ca a fost si cazul – în sfârsit! – al reusitei motiuni de cenzura împotriva guvernului.
Poanta este ca politica nu se desfasoara în eternitate, ci în timp. Ma mir pe zi ce trece ca politicieni români, de la Adrian Nastase la Elena Udrea, au crezut, dupa ce au ajuns la putere, prin nesimtirea de care au dat dovada, ca sunt nemuritori. Situatia este valabila, ba chiar se acutizeaza, pe masura ce cobori în teritoriu si dai de baronii locali, care se cred mai eterni decât eternitatea, conform principiului: guvernarile trec, noi ramânem pe mai departe!
„Caragiale, Caragiale, daca nu erai matale, ramâneam tot… haimanale!”
În fine, dupa nenumarate încercari, Guvernul Boc, pardon!, Ungureanu a o fost trântit de podeaua democratiei românesti. Interesant este însa cum s-a întâmplat aceasta fapta de arme. Unii îi spun nemilos, fara nici o întelegere a manierelor si naravurilor locale, tradare. Of, sa nu folosim cuvinte grave si ofensatoare! Nu, nu este tradare, este ceva mai domestic si local, lichelism. Pai cum s-a realizat marea rasturnare? Prin simpla „deplasare” – altii îi spuneau, pâna se beneficieze de ea, traseism, eu as propune sa folosim un eufemism, adica „turism inter-partinic”. Este vorba, în termeni psihanalitici, de un fel de compulsiva întoarcere a refulatului în cheie politica, adica pleci de la PSD la PDL, ca sa revii apoi la PDL. Schema este universal nationala, la nevoie putându-se folosi si alte variabile precum PNL, UNPR, PC etc.
Am vazut declaratii patetice de mobilizare, ale lui Boc, si lacrimi de… Placinta. Oh, ce trist! Si totul s-a desfasurat într-o obisnuita zi de vineri, înainte de weekend si de 1 Mai. Restul? Urmeaza probabil o iesire la iarba verde, mititei si ceva manele. Asa ca în ceea ce priveste viata politica româneasca, nu trebuie sa disperi, nici sa speri, eventual sa zâmbesti!
Noii mari oameni politici sunt de fapt minori
Privesc cu scepticism, în cel mai bun caz, daca nu cu ironie, „iesirile la rampa” ale actorilor politici. Lasând la o parte faptul ca promit marea cu sarea, au rarul talent de a transforma sublimul în penibil si de juca într-o comedie atunci când ne anunta o tragedie sau altceva grav si serios. Ei, cam asa receptez eu promisiunile USL. Problema nu este ca cei din guvernarea de pâna acum erau infailibili, ci ca cei care-i înlocuiesc, cel putin din câte ni s-au aratat la fata, adica pe la emisiunile tv, par mai degraba teribilisti decât oameni de nadejde.
Pe lista probabila a viitorului cabinet Ponta, cel putin „pe surse”, apar câteva personaje demne de luat cel putin în discutie. Cel mai sigur, ca viitor vicepremier si ministru al agriculturii este Daniel Constantin, dupa câte se pare, un personaj cumsecade si neteribilist, dar care este perceput deja ca un mini-Boc, dirijat de catre altcineva. Urmeaza apoi o serie de nume, care, departe de a te provoca la vreo trânta argumentativa, îti produc un amestec de stari interioare stranii, precum ilaritate, îngrijorare, compasiune, cu toate sansele, în final, sa transforme dintr-un zâmbet ironic în coltul gurii într-o grimasa horror. Primele personaje nominalizate în acest film, de departe, sunt Nicu Baniciou si Dan Sova. Nu de alta, dar cred ca ei reprezinta arma politica secreta a PSD-ului, partid care a ales drept tactica psihologica de demoralizare, lupta prin „arogante”. Baietii au „har” în aceasta privinta, în masura în care îsi executa numerele inconstient. Un observator impartial al „istoriei arogantelor din politica româneasca” ar putea totusi sesiza un declin de la arogantele subtile ale unui Adrian Nastase la arogantele brute ale celor din urma. În fine, chiar nu ar merita sa discutam despre astfel de talente, daca Nicu Banicoiu nu ar figura ca un posibil ministru al Sanatatii (!), iar grabitul si iutele la mânie si la gândire Dan Sova, ca ministru al Justitiei.
Dupa acestia, pentru Ministerul Educatiei, pe lista de probabili nominalizati, urmeaza doi „nemuritori”, e drept putin cam coscoviti, dar tineri în aspiratiile lor managerial-educationale. Da, este vorba de Andrei Marga si Ecaterina Andronescu, doi fosti (eterni) rectori, de care abia au scapat Universitatea din Cluj si Politehnica Bucuresti, dar care fac înca parte din „tânara rezerva de cadre” a USL.
Sper totusi ca Victor Ponta în alegerile pe care le va face sa dea dovada de mai mult discernamânt decât Crin Antonescu în declaratiile sale. Nu de alta, dar îl au în spate înca pe Traian, care, de altfel, la ultima întâlnire cu Ponta de la Cotroceni, râdea cu gura pâna la urechi ca un emoticon.
Ar mai fi ceva de spus si despre PDL, un partid între agonie si extaz, între lacrimile lui Placinta, chemarile la lupta ale marelui Boc si rânjetul conspirativ al lui Berceanu. Teoretic ar avea sansa regruparii, reorganizarii, a aruncarii peste bord a fitelor si specimenelor compromise, ramâne sa vedem cum vor sta si cu practica.
Un emoticon senin, totusi
Sincer sa fiu, nu prea aveam chef sa fac o analiza politica despre ultimele evenimente, desi în ordinea de zi cu zi au importanta lor, chiar daca relativa. În ordine metafizica însa, (vai, deformatia asta a mea profesionala!), mi-am zis, nu sunt decât niste iluzii: dupa Vacaroiu a venit Ciorbea, apoi Radu Vasile…, apoi Boc, apoi MRU, apoi Ponta, apoi…??? „Ia uite cu ce prostii ma ocup!”, m-am gândit. Mai bine privesc pe fereastra si vad ca natura îsi urmeaza cursul, indiferent de cioacele politicii local-nationale. Curând vor înflori ciresii. ,,Japonezii si coreeni dau o mai mare importanta acestui moment decât politicii”, mi-am zis. De ce nu si noi?
„Ce, s-a produs vreo schimbare?”, parca m-a întrebat un glas dinlauntrul meu. Nu, nu cred. Sunt tot ei. Doar natura se schimba an de an!
