Bine te regăsesc, drag cititor, privitor și călător în timp! Astăzi îți voi spune din nou o poveste: povestea unei case care plânge mut, o casă a cărei soartă pare să fie una deloc frumoasă.
„Dar casele plâng? Casele suferă? Cum să plângă o casă, cum să plângă un zid?”, s-ar putea să te întrebi în gând. Răspunsul meu, pentru tine, este DA, sunt case care plâng! Și sunt deloc puține! Dar asta vei afla pe parcursul firului poveștii pe care ți-o voi spune astăzi. Așa că, te rog să îți răpești câteva minute din timpul tău, să iei loc și să citești rândurile care vor urma unul câte unul.
Să fie, din nou, aproape două săptămâni de când am mers, din nou, la pas prin Bucureștiul de altădată încercând să mai descopăr ceva care să mă bucure, ceva care să îmi spună că nu am încheiat ultima zi de week-end așa cum o încheie majoritatea. Vizitasem și explorasem, deja, un loc cu o poveste interesantă pe care v-am spus-o în articolul trecut, dar pașii nu mă ascultau și nu voiau deloc să se îndrepte către casă chiar dacă afară vremea nu a vrut să fie tocmai în asentimentul meu- „Ei, măcar nu a plouat și nu a trebuit să stau pe sub streșini până se opresc picăturile, nu mi-am udat hainele și nici încălțămintea!” – mi-am spus în gând atunci și îmi spun și acum când reconstruiesc din memorie și din imagini acea zi.
Și am pornit din nou, pe străduțele mici, către următoarea destinație: casa de la numărul 47. O casă cu un trecut frumos, o casă unde s-au scris rânduri ale unor romane pe care, cu toții, elevi fiind, le-am citit și chiar recitit. Din păcate, însă, prezentul nu mai este la fel de frumos ca trecutul ei. Din ceea ce a fost, a mai rămas doar o umbră vagă, o umbră care, încet , încet, va dispărea și ea: CASA ÎN CARE A LOCUIT SCRIITORUL MIHAIL SADOVEANU, de pe strada BARBU DELAVRANCEA.
CASA FRAȚILOR JDERI, CASA BALTAGULUI…
Așa aș putea să denumesc imobilul în care Mihail Sadoveanu, cel supranumit și „CEAHLĂUL LITERATURII” a locuit în București. O casă construită în stil neoromânesc (brâncovenesc).
În urma unei documentări mai amănunțite, din mai multe surse, unde era relatat în detaliu istoricul casei de la numărul 47, cod ZCP 58, aveam să aflu că aceasta face parte, ca amplasament, din PARCELAREA CLUCERULUI sau PARCELAREA BOERESCU-DELAVRANCEA, o zonă cu clădiri-monument construite în stil neoromânesc, o zonă protejată. Din păcate, însă, la fața locului aveam să mă lovesc de un peisaj cu totul și cu totul dezolant, un peisaj sfâșietor, chiar, care numai cu gândul la o zonă istorică protejată nu mă putea duce: ceea ce a fost odată un conac în care s-au scris pagini de roman, este acum un loc în care buruienile, mizeria și oamenii fără adăpost conviețuiesc laolaltă zugrăvind un peisaj al nepăsării, al ignoranței, al luptei pentru supraviețuire sub limita subzistenței.
Incendiată de mai multe ori, vandalizată, lovită, casa de la numărul 47 își deschide ferestrele sparte și ne spune, într-o liniște ca de mormânt, povestea ei.
Încă de când i-am trecut pragul, dacă putem spune așa având în vedere starea de degradare în care se află la momentul actual, nu am putut să nu remarc elementele arhitecturale de factură neoromânească ce încă se mai păstrează pe alocuri așa cum se poate observa în cele câteva fotografii pe care am reușit să le fac.
INCENDIILE DINTRE CRĂCIUN ȘI REVELION… PROVOCATE IN MOD INTENȚIONAT, SAU IZBUCNITE ACCIDENTAL? TERENUL CASEI: O MIZĂ BUNĂ?
Tot din surse găsite în spațiul on-line aveam să mai aflu că imobilul a fost incendiat de cel puțin trei ori până acum, în special în perioada dintre Crăciun și Anul Nou dar și mai devreme de acestea, ultimul incendiu semnalându-se în luna octombrie sau noiembrie a acestui an. Să fie, oare, simple accidente, să fie cauze naturale? Sau la mijloc sunt interese mai mari? Ceva mă face să înclin înspre cea de-a doua variantă. Explicația e simplă: vorbim despre o suprafață de 800 de metri pătrați, dintr-o zonă bună a Capitalei, iar după cum știm, un aspect din legea privind clădirile-monument sau cele care întrunesc caracteristicile unui monument, este făcut pentru a fi grav încălcat: AI VOIE SĂ LAȘI IMOBILUL SĂ SE DEGRADEZE SINGUR, dacă nu dispui de resurse pentru a-l reabilita. Sau, cel mult scapi cu o amendă în cazul în care se sesizează vreun organ competent. Din păcate, însă, cei mai mulți dintre cei care dețin astfel de imobile preferă să le ignore și culmea e că scapă fără a fi trași la răspundere. De ce? Și aici ajungem la…MIZĂ, care se traduce prin terenul de sub casă și din împrejurimile ei. Odată ce dispare ruina, locul e liber pentru investiții așa-zis profitabile ale unor indivizi cu influență. Nu contează că se aduc daune unei zone istorice, că se aduc elemente care nu au de a face cu spațiul în sine! Banul să iasă! Cu așa mentalitate, nu mă mai mir de ce orașul în care locuiesc, și nu numai el, arată cum arată, adică aduce cu un conglomerat de stiluri înghesuite în mod total nepotrivit ca să nu spun comic cu iz grotesc.
După cum ne arată și starea casei de la numărul 47, de pe strada Barbu Delavrancea, foarte probabil este că în scurt timp acel loc ar putea rămâne doar o amintire care ne va face să spunem trist „A fost odată o casă…”.
Se spune că, la un moment dat, pe fațada elegantă, construită în stil neoromânesc, a existat o placă de marmură cu inscripția „AICI A LOCUIT SCRIITORUL MIHAIL SADOVEANU”. Placă ce, între timp, a dispărut.
În perioada anilor ’90, când a fost retrocedată, casa se afla într-o stare bună. După dispariția plăcii memoriale de pe fațadă au început degradările treptate urmate mai apoi de cele trei incendii mai sus menționate. La momentul actual, după ultimul incendiu, casa nu mai are nici acoperiș, grinzile și plafoanele sunt prăbușite în totalitate. Pe alocuri, se mai poate vedea câte o bucată de lemn ars atârnând trist din ceea ce, odată, au fost plafoanele casei.
PROFIRA SADOVEANU, FIICA SCRIITORULUI, CHIRIAȘĂ ÎN „CASA CARE PLÂNGE”
Tot din sursele consultate, am aflat că fiica scriitorului, Profira sau “Profirița”, cum îi spunea tatăl său, a locuit în casă, cu chirie, în perioada comunistă, până în momentul în care imobilul a fost retrocedat. Aceasta s-a stins din viață, în anul 2003, într-un modest apartament din cartierul Berceni și a fost înmormântată în Cimitirul Străulești 2.
Iată, în rândurile de mai jos, câteva evenimente care au marcat casa în care familia Sadoveanu a locuit când s-a mutat în București:
- a fost naționalizată prin DECRETUL 92 DIN ANUL 1950
- după 1990 cladirea a fost încadrată în categoria „CASĂ MEMORIALĂ”, devenind, în acest fel, responsabilitatea Ministerului Culturii
- în lista clădirilor confiscate în mod abuziv de către comuniști, figura numele lui VICTOR HUCH, la poziția cu numărul 3558. Acestuia îi fuseseră confiscate 2 imobile (cel situat pe Intrarea Știrbey Vodă, la numărul 4, și cel de pe Barbu Delavrancea, de la numărul 47, mai exact casa în care a locuit familia Sadoveanu începând cu anul 1930 când s-a mutat în București)
- în luna octombrie a anului 1997, Viorel Lis, care la vremea respectivă ocupa fotoliul de edil al Capitalei, restituie casa Ruxndrei Ioana Huch, aceasta fiind proprietara de drept.“Primarul General dispune: Art 1. Restituie în proprietatea doamnei Huch Ruxandra Ioana imobilul situat în strada Barbu Delavrancea nr.47, sector 1, compus din casă, garaj și teren cu suprafață de 788,10 mp”, se arată în Dispoziția PMB nr. 1537 din data de 13.10.1997.
CUM SE POATE SĂ DECLASEZI UN MONUMENT ISTORIC? SIMPLU: DACĂ LOCUIEȘTI ÎN ROMÂNIA, OCUPI O FUNCȚIE IMPORTANTĂ ȘI EȘTI OM INFLUENT!
Cu toate că pare un fragment desprins, parcă, dintr-un scenariu stupid, ceea ce am menționat mai sus este posibil. Asta s-a întămplat și cu casa care face subiectul articolului de astăzi.
Iată cum s-a desfășurat acest proces și cum a fost posibil:
- în perioada 1998-1999, Ruxandra Huch a făcut o primă încercare de declasare a imobilului de pe lista monumentelor istorice, către Ministerul Culturii, dar a fost refuzată, drept pentru care a atacat în Justiție decizia luată de către reprezentanții Ministerului Culturii
- în anul 2003, Ministerul a avut câștig de cauză, casa rămânând, încă pe Lista Monumentelor Istorice
- în anul 2004, însă, prin ordinul cu nr. 2.046 din 04.02.2004, semnat de către ministrului Culturii și Cultelor, la acea vreme, Răzvan Theodorescu, clădirea este declasată și scoasă de pe listă, deși valoarea istorică și culturală pe care o are impunea păstrarea ei ca monument.
Și totuși, chiar poate fi atât de simplă declasarea unui monument istoric? Tot din surse aflăm că da, din nou da! Deoarece totul se pare că ține de o funcție, o semnătură și de o publicare în Monitorul Oficial. Ordinul semnat de către Răzvan Theodorescu și publicat în Monitorul Oficial nr. 282 din 31 martie, anul 2004, arată următoarele: “Având în vedere Dosarul de declasare nr 887 din 14 mai 2003, precum și Avizul Comisiei Monumentelor Istorice nr 15/E din 18 decembrie 2003, Ministrul Culturii și Cultelor emite următorul ordin; Articolul 1: Imobilul Casa Mihail Sadoveanu, având până la data prezentului ordin regimul juridic de monument istoric în lista monumentelor istorice/1992 a Municipului București, se declaseaza”. Declasările sau clasarile sunt trecute printr-o analiză a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, la Secțiunea de Evidență. Urmează a fi întocmit dosarul, de către persoane atestate de Ministerul Culturii. În urma analizei membrilor comisiei, se face clasarea sau declasarea, totul urmat la final de semnătura ministrului.
La momentul actual, clădirea fiind în afara Listei Monumentelor Istorice București, are, din nefericire, toate șansele de a fi lăsată în continuare să se degradeze pentru ca mai apoi locul ei să fie luat de un imobil mult mai profitabil. Revin la ce spuneam mai sus: miza este una deloc de neglijat având în vedere zona unde este situată casa.
foto: OTILIA BERCARU – arhivă personală – TOATE DREPTURILE REZERVATE!!! –
