O vorbă din popor spune cam așa „CĂLĂTORULUI ÎI STĂ BINE CU DRUMUL.” „ȘI CU APARATUL FOTO LA PURTĂTOR.”, aș putea să completez eu, cele două potrivindu-se mai ceva decât o mănușă, mai ales dacă la pachet mai vine și dorința de a explora și de a descoperi locuri pe care, unii sau alții, din pură indiferență nu le iau în seamă deși ar merita o privire oricât de mică.
Ei, bine, iată că din postura de călător căruia îi stă bine cu drumul și cu aparatul foto la purtător, am început, la un moment dat, să colind străduțele din Pitești, căutând casele-monument care au mai rămas în picioare. Pentru că da, și Piteștiul, deși la o primă vedere nu ar părea, are monumentele lui. Și nu, nu mă refer aici doar la statuile unor mari personalități, ci la case cu arhitectură deosebită sau care au aparținut marilor oameni ai vremurilor de demult.
După cum bine știți, deja, o mare parte dintre voi, cele care încă au mai rămas în picioare fie sunt acum reabilitate și funcționează ca spații comerciale sau ca sedii de instituții, fie nepăsarea, neglijența, rea voința atât a autorităților cât și ce a cetățenilor, le-a transformat mai mult în ruine sau în încercări de-a dreptul grotești de vechi combinat cu nou (tencuială total aiurea, care nu are vreo legătură cu construcția, geamuri cu tâmplărie albă din aluminiu. Nici măcar din cea care imită lemnul și e cât de cât mai acceptabilă dacă nu există altă variantă, acoperiș din tablă care vrea să imite țigla dar o face într-un mod de-a dreptul oribil, în loc de țiglă propriu-zisă). Și lista poate continua.
Adevărate comori arhitecturale zac la momentul actual în nepăsare totală, degradându-se pe zi ce trece, din păcate.
O astfel de casă, încă bijuterie, deși destul de mult de mult deteriorată chiar dacă pare că ar fi locuită, este CASA BALOTĂ. De fapt, un întreg ansamblu ce datează din perioada secolelor XVII-XIX.
Aflată pe o stradă dintr-o zonă centrală a Municipiului Pitești, casa care face parte din ansamblul mai sus menționat, se remarcă prin multitudinea de elemente specifice arhitecturii clasice cu accente baroce (sculpturile, balcoanele de piatră ornamentate ș.a.m.d.)
Am descoperit-o umblând la pas prin oraș și încercând să fotografiez puținele clădiri cu valoare istorică ce au scăpat ca prin urechile acului de furia utilajelor pentru demolări. Privind-o și minunându-mă de frumusețea pe care și-o mai păstrează, încă, deși alții ar spune „Altă casă care stă să cadă!”, încercam să îmi imaginez cum arăta în vremurile ei bune, cum își petreceau timpul locatarii ei și de ce nu, oare ce se petrece chiar și acum în interior, casa părând a fi încă locuită. De la una dintre ferestrele aflate la parter, mă privea cu un ușor dispreț, la un moment dat, o pisică grasă și leneșă. Pe semne că o deranjasem cu prezența mea oarecum insistentă în acel loc. În mintea ei, probabil că se întreba „Dar tu cine ești de unde ai apărut, umano? Ce te holbezi așa? Nu ai mai văzut pisici grase?”, după care și-a întors coada și a dispărut după perdea până să apuc să o surprind în vreo fotografie.
”Hai că ai fost simpatică! Data viitoare promit că nu te mai deranjez încât să trebuiască să pleci de la fereastră și să nu apuc nici atunci să te fotografiez și pe tine!”, mi-am zis, în gând, în timp ce mă îndepărtam cu pași mici de casa care, pentru câteva momente, în mintea mea devenise un mic palat în care stăteam chiar eu.
Și am mai trecut, nu o singură dată, prin zonă, de acel loc simțindu-mă parcă legată sufletește deși îl descoperisem recent. Dar pisica de la ferestră nu a mai apărut. Cel puțin nu la mine…
Foto: arhivă personală OTILIA BERCARU
