Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, joacă la patru capete. Criticat de ani buni de către Occident pentru tendințele sale autoritariste și de Orient pentru aroganță și lipsă de empatie în fața problemelor regionale, președintele Turciei pare să fi intrat, în ultimul timp, într-o frenezie a exercitării puterii, mai curând în favoarea unor obiective personale decât în interesul națiunii turce.
Din vara lui 2015 până în martie 2016, a manevrat în așa fel problema refugiaților încât a reușit să o facă pe doamna Merkel să pună pe masă trei miliarde de euro și promisiunea eliminării vizelor pentru cetățenii turci în Uniunea Europeană. Însă, dincolo de oprirea fluxului de imigranți, angajamentele Turciei în favoarea Uniunii sunt aproape nule.
La încercarea eșuată de lovitură militară, Erdogan a acuzat aproape direct Statele Unite de complicitate. Numele lui Fetullah Gulen a fost fluturat mai mult ca o perdea de fum. Baletul debranșării utilităților de la baza de la Incirlik a creat o „bulă de presă” și n-a pus niciun moment în pericol, realmente, funcționarea bazei NATO. A fost suficient, însă, pentru a panica Statele Unite.
Vicepreședintele Biden a fost nevoit să ia drumul Ankarei și să promită analizarea cazului Gulen. Cu alte cuvinte, SUA au făcut un pas înapoi. După episodul confuz cu avionul militar rus doborât în Siria și după câteva luni de relații glaciale între Ankara și Moscova, Erdogan s-a dus în vizită la Putin și l-a copleșit cu declarații de dragoste. L-a făcut să reia legăturile comerciale și a sugerat cooperări în tot felul de domenii. Nu a făcut, însă, nimic concret prin care să genereze un angajament alături de Rusia și (eventual) o slăbire a legăturilor tradiționale cu Statele Unite.
În fine, prin declanșarea ofensivei terestre în Siria, Erdogan împușcă doi iepuri dintr-un foc. Pe de-o parte, dă de lucru unei armate zdruncinate puternic la puciul eșuat, pe de altă parte, pune în șah vecinii din Orientul Mijociu. Luptătorilor Statului Islamic (cu care, de altfel, autoritățile de la Ankara au concubinat fără scrupule în ultimii trei ani) li se arată cartonașul roșu: plecați din Siria! Vor pleca. Nimic nu îi ține acolo, dar nu știm încă unde vor merge. Turcia sprijină anumite facțiuni anti-Assad și dorește să aibă un cuvânt hotărâtor la tratativele de pace. De asemenea, Erdogan știe că este imperios necesar ca luptătorii kurzi să nu se poată organiza politico-administrativ într-o Sirie post-Assad.
Cea mai importantă consecință a intrării trupelor turcești în Siria este, însă, scoaterea pe tușă (aproape) a Iranului și Arabiei Saudite. Iranul va trebui să negocieze soarta lui Assad, iar saudiții își vor pierde influența în zona sunnită din Siria și Irak. Pe scurt, Erdogan a lansat o ofensivă politică pe toate fronturile, iar competitorii sunt, deocamdată, cu o mutare în urmă. Europa, în acest joc, pare a avea poziția cea mai slabă. În acest context, vizita recentă în Turcia a vicepreședintei Comisiei și Înalt Reprezentant pentru Politică Externă, Federica Mogherini, împreună cu comisarul pentru Vecinătate și Extindere, Johannes Hahn, a fost dezamăgitoare. Presa a relatat că europenii au dat asigurări că procesul liberalizării regimului de vize pentru Turcia va fi accelerat – fără nicio referire la standardele de respectare a drepturilor omului – și că, în UE, Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) va fi considerat, așa cum vrea Ankara, o organizație teroristă.
Desigur, Uniunea e descoperită pe flancul de sud-est din punctul de vedere al gestionării unui alt val de refugiați. Pot să mă gândesc că reprezentanții Comisiei au încercat să câștige timp. Dar ce a făcut Comisia de un an, de când a început criza refugiaților? Nu mă opun, ca principiu, eliminării vizelor pentru cetățenii turci, dar în contextul actual această măsură ar fi extrem de riscantă. Nu am suficiente date pentru a evalua PKK, dar, în același context, orice etnic kurd poate fi acuzat de apartenență la această organizație. Consider, prin urmare, nepermise cedările Uniunii Europene în fața regimului Erdogan! În precedentele mele luări de poziție, am fost adeptul unei politici deschise și conciliante a Uniuniii Europene față de Ankara.
Evoluțiile din această vară arată, însă, că președintele Erdogan nu (mai) are spiritul democrației în sânge. Cedările Uniunii în fața Turciei seamănă periculos de mult cu momentul Munchen 1938. Dar mizele sunt, acum, globale. Așteptăm de la președintele Erdogan o reconsiderare a măsurilor extreme pe care le-a luat împotriva a zeci de mii de cetățeni – profesori, magistrați, jurnaliști, polițiști, militari sau oameni politici – mult prea mulți pentru a fi o minoritate nesemnificativă. Președintele Erdogan poate să demonstreze că măsurile de represiune au fost doar o reacție exagerată și că revenirea la o normalitate democratică în Turcia poate avea loc firesc, în următoarele luni. Dacă acest lucru se va întâmpla, voi fi primul care îl va saluta și va solicita reluarea dialogului UE-Turcia. Europarlamentar Laurențiu Rebega Vicepreședinte al Grupului Europa Națiunilor și a Libertăț
