George Ungureanu
Astăzi se împlinesc 73 de ani de la unul dintre cele mai tragice momente din istoria modernă a României, anume Diktatul de la Viena. În genere, celor pasionaţi de istorie, în general, de istoria naţională în special, le sunt cunoscute principalele date ale problemei. Pe 30 august 1940, la palatul Belvedere de la Viena, înainte de ivirea zorilor, pe la ora 3 din noapte, ministrul român de externe, Mihail Manoilescu (1891-1950), semna actul prin care România, supusă unor puternice presiuni din partea Puterilor Axei, Germania şi Italia, ceda Ungariei horthyste un teritoriu transilvan de 43. 649 kmp.(din cei 103.000, care se uniseră cu Ţara după 1 decembrie 1918), locuit de circa 2,7 milioane de locuitori, dintre care 50, 2% erau români, 37%, maghiari (unguri şi secui), iar restul, germani, evrei, slovaci, ruteni, ţigani declaraţi ca atare etc. Se ştie că, profund afectat de caracterul actului pe care trebuia să-l semneze, Manoilescu a leşinat, gândindu-se la soarta ce-i aştepta pe ţăranii români din Ardeal, căzuţi sub o nouă dominaţie maghiară, mult mai opresivă şi mai sângeroasă decât cea de până la 1918. Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că, la sosirea în fosta metropolă habsburgică, Mihail Manoilescu adusese cu el, spre a le prezenta lui Ribbentrop şi Ciano, scrisorile privind cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, act pretins imperativ de Hitler României la 31 iulie 1940 şi acceptat finalmente la Bucureşti în săptămânile următoare; renunţarea la Cadrilater a fost premisa, baza de discuţie, şi nu rezultatul tratativelor româno-bulgare desfăşurate la Craiova, între 19 august şi 7 septembrie 1940, cares-au referit la probleme conexe privind această cesiune teritorială. Încă şi mai puţin cunoscute rămân o serie de date privind rolul Imperiului Sovietic în desfăşurarea ultimelor acte din Drama României Mari. Or, un adevăr prezentat pe jumătate, nu mai este un adevăr!
„RĂZBOIUL ÎNSEAMNĂ PACE ŞI PACEA ÎNSEAMNĂ RĂZBOI” (GEORGE ORWELL, 1984). Acest citat aparent ilogic exprimă poate cel mai bine adevărul despre politica externă a statului sovietic interbelic (Rusia Sovietică şi, din decembrie 1922, Uniunea Sovietică). Propaganda sovietică şi comunistă (din martie 1919, kominternistă) punea un mare accent pe „lupta pentru pace”, statele capitaliste, în special Marile Puteri şi vecinii direcţi ai primului stat socialist din secolul XX, fiind acuzate de pregătirea unui război de agresiune contra acestuia din urmă. În realitate, conducătorii sovietici erau cei care se pregăteau cu asiduitate, încă de la încheierea Războiului Civil contra „albilor”, în 1921, pentru o nouă conflagraţie mondială, care să le ofere nu numai posibilitatea de a redobândi teritoriile ocupate cândva de Rusia Ţaristă, dar pierdute după Revoluţia din Octombrie (de ex., Basarabia), ci şi şansa de a extinde propriul sistem social-politic într-un număr cât mai mare de ţări.
O agresiune calificată din partea Armatei Roşii ar fi dat semnalul pentru regruparea statelor capitaliste, iar Lenin şi Stalin nu doreau să rişte aşa ceva. În consecinţă, au sprijinit, pe ascuns sau indirect, acele forţe capabile să dezlănţuie un război în lumea capitalistă, astfel încât statul sovietic să profite propagandistic, politic şi militar. În aprilie 1922, Rusia Sovietică a semnat la Rappalo, un tratat cu Germania, inclusiv un acord secret de colaborare militară, iar câteva luni mai târziu, Mussolini venea la putere în Italia, cu concursul indirect, dar incontestabil, al comuniştilor, care, conform ordinelor moscovite, se retrăseseră din rândurile socialiştilor italieni şi dezavuaseră înţelegerea socialisto-liberală, ceea ce a netezit drumul spre putere al fasciştilor. Situaţia s-a repetat în anii 1931-1933, cînd Stalin i-a indicat pe social-democraţi, şi nu pe naziştii lui Hitler, drept principalii adversari ai comuniştilor din Germania, iar rezultatele s-au văzut destul de repede. Este adevărat că între anii 1934 şi 1939, Stalin şi comuniştii au trâmbiţat lozinca „frontului popular antifascist”, însă faptul se datora retoricii anticomuniste adoptate de Hitler, pentru a adormi vigilenţa Marilor Democraţii, Franţa şi Marea Britanie.
Nu trebuie pierdut din vedere că, în anii interbelici, Partidul Comunist din România a susţinut că nu doar Basarabia, ci şi Bucovina, Transilvania şi Dobrogea întreagă ar fi teritorii ne-româneşti, iar România Mare ar reprezenta un stat imperialist şi multinaţional.
CUNOSCUTUL PACT RIBBENTROP-MOLOTOV…
La 21 august 1939, la Berlin era perfectat un important acord economic germano-sovietic, act urmat, două zile mai târziu, de sosirea lui von Ribbentrop la Moscova, unde semnează un „pact de neagresiune” între cele două Mari Puteri totalitare, socotite de către mulţi (naivi) drept inamici ireductibili. Articolul 3 din Protocolul Adiţional Secret încheiat cu aceeaşi ocazie, avea o formulare pe cât de cinică, pe atât de ambiguă: „ În privinţa sud-estului european, de partea sovietică s-a precizat clar interesul pentru Basarabia. Germania îşi manifestă totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”. Pluralul imprecis „aceste regiuni” putea „îndreptăţi” noi pretenţii ale sovieticilor (ex. Bucovina), iar germanii îşi rezervau posibilitatea de a invoca interese de natură economică, într-o zonă de care erau, chipurile, dezinteresaţi politic. Oricare vor fi fost calculele de detaliu ale semnatarilor actului din 23/24 august 1939, acesta a dat semnalul în- ceperii celei de-a doua conflagraţii mondiale. Era astfel transpus în viaţă ( de fapt, în moarte!), „visul de aur” al diplomaţiei moscovite: războiul între Marile Puteri ale lumii capitaliste. Un război din care „ţara socialismului victorios” nu putea avea decât de câştigat.
În sud-estul Europei, interesele germano-sovietice nu putuseră fi, nici măcar temporar, pe deplin armonizate. După izbucnirea războiului în Vest (3 septembrie 1939), Germania era interesată în menţinerea păcii şi a stabilităţii în zonă, ca o condiţie esenţială pentru continuarea livrărilor de materii prime de aici (petrol, grâne etc). În schimb, mai ales după încheierea campaniei din Finlanda (martie 1940), sovieticii erau interesaţi în a destabiliza Balcanii, spre a-şi lărgi sfera de influenţă.
…ŞI MAI PUŢIN CUNOSCUTUL PACT CSAKI-MOLOTOV
La 4 martie 1940, când campania din Finlanda era pe sfârşite, iar atenţia Moscovei începea să se îndrepte spre Balcani, ziarul „Pravda” publica un articol favorabil revendicărilor teritoriale ungare şi bulgare, pe care ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de către sovietici, la 28 iunie 1940, avea să le acutizeze, spre iritarea Berlinului. Se ştie foarte bine că Germania solicita României concesii teritoriale faţă de vecinii ei de la vest şi sud. Ceea ce se ştie însă mai puţin este că germanii cereau moderaţie ungurilor şi bulgarilor, care însă, mai ales aceştia din urmă, şantajau voalat Berlinul, invocând cartea sovietică, într-un context în care România căuta cu disperare protecţia Germaniei, colosul bolşevic dădea semne că nu s-ar opri la Prut. Astfel, la 23 august 1940, Molotov declara ministrului ungar la Moscova că statul sovietic considerase întotdeauna existenţa unei Românii independente drept un afront. Imediat după această declaraţie, un acord secret maghiaro-sovietic, care ne este cunoscut astăzi din surse maghiare, sovietice şi italiene, a prevăzut realizarea joncţiunii teritoriale între cele două state, pe Carpaţii Orientali, prin anexarea întregii Moldove la U.R.S.S. şi a Transilvaniei la Ungaria. Convinşi că se face o greşeală politică prin apropierea de sovietici, trei miniştri din guvernul ungar au transmis informaţia la Roma, iar de aici, vestea a ajuns şi la Berlin, ceea ce l-a convins pe Hitler să acţioneze cu maximă rapiditate şi brutalitate, spre a-şi subordona România, Ungaria şi Bulgaria, în perspectiva unei campanii anti-sovietice.
UN DIALOG SEMNIFICATIV
Ca o compensaţie pentru sacrificiile teritoriale dureroase solicitate României, Germania şi Italia i-au acordat, tot la 30 august 1940, garanţii solemne privind siguranţa teritoriului naţional rămas. Faptul a nemulţumit Uniunea Sovietică, neconsultată în privinţa acestei garanţii categorice, de care putea fi şi ea vizată. La scurt timp după Diktatul de la Viena, Molotov îl întreba pe ambasadorul german la Moscova, Schulenburg: „ De ce aţi dat voi garanţie României?Doar ştiaţi că noi nu aveam de gând să atacăm această ţară!”. Răspunsul diplomatului german este mai presus de orice comentariu: „ Tocmai de aceea am acordat garanţia noastră României, pentru că ştiam că nu aveţi de gând s-o atacaţi şi, deci, nu vă deranjează cu nimic gestul nostru!”.
