George Ungureanu
În urmă cu exact 17 ani, tot într-o zi de luni, la Timişoara, în prezenţa preşedintelui român, Ion Iliescu, prim-miniştrii Nicolae Văcăroiu (senator de Argeş între 1996 şi 2008) şi Gyula Horn semnau „Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate” între România şi Republica Ungară, sau, altfel spus, tratatul de bază româno-ungar. Tratatele sunt înţelegeri internaţionale cu caracter complex, spre deosebire de pacte, care reglementează un anumit domeniu al relaţiilor bi- sau multi-laterale, iar documentul semnat la Timişoara nu face excepţie; textul tratatului, incluzând un preambul, 25 de articole şi o anexă, se referă la o problematică vastă şi complexă, la o multitudine de domenii şi sub-domenii ale relaţiilor între România şi Ungaria. Totuşi, problemele teritoriale şi ţinând de statutul minorităţilor naţionale au reprezentat, de departe, cele mai sensibile subiecte, interesul publicului larg focalizându-se exclusiv asupra lor, din motive de altfel lesne de înţeles. Nu ne propunem în cele ce urmează nici să facem o analiză a tratatului semnat acum 17 ani şi ratificat câteva săptămâni mai târziu şi nici să demonstrăm importanţa clauzelor non-politice ale înţelegerii scrise româno-ungare. Tot ceea ce dorim este să trecem în revistă principalele etape ale drumului spre acest deznodământ diplomatic, drum care a început şi s-a sfârşit la Timişoara, însumând şapte ani (decembrie 1989-septembrie 1996), şi, pe această bază, să facem câteva referiri la evoluţia relaţiilor româno-maghiare în era post-totalitară.
ILUZIILE SPULBERATE Evenimentele din decembrie 1989 şi mai ales modul cum au fost ele prezentate atunci au creat impresia unei revoluţii inclusiv la nivelul relaţiilor între români şi un guri, uniţi acum, se spunea, în lupta anti-totalitară şi în dorinţa de democratizare şi deci, nemaiavând nimic de împărţit. Ministrul de externe ungar, Gyula Horn, cel care avusese un rol major în căderea „Zidului Berlinului”, a venit la Bucureşti, la 29 decembrie 1989. Vehicularea intensă a lozincii despre solidaritatea anti-ceauşistă a etnicilor români şi maghiari a avut avantajul de a contracara eficient discursul celor care, profitând de izolarea regimului Ceauşescu şi de campania de satanizare a acestuia în mass-media occidentale, pledau făţiş sau deghizat pentru dezmembrarea României. Totuşi, dacă la Timişoara şi în alte oraşe, unde românii erau net majoritari, solidaritatea româno-maghiară a fost, în linii generale, o realitate, nu aşa au stat lucrurile în zona Harghita-Covasna-Mureş, unde elementele extremiste maghiare s-au dedat la violenţe anti-româneşti, ceea ce a condus la înfruntările de la Târgu-Mureş, din martie 1990. Aceste ciocniri inter-etnice au fost explicate în fel şi chip. S-a spus că erau începutul unui scenariu de tip iugoslav, evitat numai datorită tactului dovedit atunci de Ion Iliescu, ori, din contră, că au reprezentat pretextul mult dorit de fostul demnitar comunist român pentru a reînfiinţa Securitatea, sub numele de Serviciul Român de Informaţii. În ceea ce ne priveşte, semnalăm două elemente. Primo: degradarea vizibilă a relaţiilor cu Ungaria a putut justifica o anumită prudenţă a autorităţilor române în problema Basarabiei, pornind de la principiul ne-modificării frontierelor. Secundo:imediat după Târgu-Mureş (la 25 martie 1990) au avut loc alegeri parlamentare în Ungaria, câştigate categoric de către dreapta naţionalistă în defavoarea socialiştilor, care făcuseră „greşeala” de a adopta un ton mai conciliant faţă de România. Oricum, relaţiile româno-ungare intrau într-o fază de maximă răceală pentru standardele postbelice
ETAPELE DEZGHEŢULUI În faţa agresivităţii crescânde a Ungariei, conducerea de atunci a României (tandemul Iliescu-Roman) a adoptat o atitudine defensiv-silenţioasă, preferând să nu răspundă violent şi transparent la o serie de provocări şi acţiuni ostile şi prezentându-şi ţara ca pe o oază de stabilitate într-o regiune marcată de criza iugoslavă şi dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Întrucât Transilvania era la România şi, deci, interesul pentru degradarea relaţiilor bilaterale era al Ungariei, diplomaţia românească a jucat în faţa Europei cartea reconcilierii.
În 1991 au fost propuse Ungariei un acord de „cer deschis” (survoluri reciproce ale teritoriului naţional) şi un proiect de tratat bilateral, care stipula inviolabilitatea frontierelor, fără să facă vreo referire specifică la minorităţile naţionale. Budapesta nu a putut refuza prima propunere, însă a declinat-o pe cea de-a doua, înaintând propriul contra-proiect, care conţinea referiri substanţiale la minorităţi, dar nu stipula explicit inviolabilitatea frontierelor.
În 1992 şi 1993, s-au purtat negocieri bilaterale, la nivel de comisii de experţi, pe problemele mai puţin sensibile, frontierele şi minorităţile fiind lăsate, momentan, de o parte.
Atmosfera în relaţiile bilaterale s-a destins considerabil după schimbarea de putere de la Budapesta din mai 1994, când socialiştii, conduşi de Gyula Horn, au câştigat detaşat alegerile parlamentare. Fără a se dezice explicit de tezele tradiţionale hungariste, socialiştii propuneau ungurilor o viziune mai pragmatică, clamând necesitatea obiectivă a unei reconcilieri cu vecinii.
În negocierile cu partea română, ungurii au renunţat acum relativ repede la obiecţiile în privinţa exprimării categorice (şi pentru viitor) a lipsei oricăror revendicări teritoriale, dar mărul discordiei rămânea amploarea drepturilor acordate minorităţilor, partea maghiară insistând pentru includerea în tratat a Recomandării 1201 din 1993 a Consiliului Europei, al cărei articol11 putea deschide calea autonomiei pe criterii etnice. Confruntaţi cu exigenţe similare, diplomaţii slovaci au ales, în martie 1995, să includă buclucaşa recomandare în textul tratatului cu Ungaria, însă parlamentul de la Bratislava a ratificat documentul numai cu amendamentul/interpretarea că Recomandarea 1201 nu legitimează drepturile colective şi nici autonomia pe criterii etnice. În vara lui 1995, românii au încercat să obţină includerea acestei precizări în chiar textul tratatului, ceea ce ungurii au refuzat, negocierile bilaterale intrând din nou în impas.
STRĂPUNGEREA Stagnarea negocierilor româno-ungare a iritat Occidentul, diverşi diplomaţi vest-europeni şi nord-americani declarându-se dezamăgiţi de lipsa unui tratat între cele două aspirante la statutul de membră a N.A.T.O. şi U.E. Ziaristul Ion Cristoiu nu a ezitat să compare această atitudine cu cea adoptată de Hitler şi Mussolini în august 1940, când au impus un „compromis româno-ungar”, ca preludiu la integrarea celor două ţări în Axă, în perspectiva războiului antisovietic. Îndrăzneaţa analogie, contestabilă din unele puncte de vedere, nu era total gratuită. Întrucât, probabil, ungurii se arătaseră insensibili la anumite semnale transmise prin canale diplomatice, în iulie 1996, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Nicholas Burns, a făcut o declaraţie publică expresă în sensul că Departamentul de Stat al S.U.A. nu susţine ideea autonomiei pe criterii etnice în Europa de Est (afirmaţia nu a rămas valabilă în cazul Kosovo).
Această luare de poziţie categorică a trezit o profundă emoţie în ambele ţări, iar partea maghiară a acceptat, practic, dincolo de unele expresii diplomatice şi protocolare, interpretarea românească asupra Recomandării 1201. În aceste condiţii, semnarea şi ratificarea tratatului româno-ungar a devenit o chestiune de zile, rezolvată în toamna lui 1996, în ultimele luni ale regimului Iliescu.
O ÎNTREBARE PERSISTENTĂ La 17 ani de la evenimente, persistă încă o întrebare. De ce preşedintele de atunci, Ion Iliescu, nu a semnat personal documentul, iar acest rol i-a revenit premierului Văcăroiu ? Explicaţia oficială a fost că, în conformitate cu constituţia Republicii Ungare, tratatele acesteia cu alte state sunt semnate de către şeful guvernului de la Budapesta, iar în cutumele internaţionale există principiul simetriei şi, deci, singura soluţie era ca Nicolae Văcăroiu să semneze documentul din partea României. Avem de-a face, în cel mai fericit caz, cu un sofism, uşor de demontat. Aşa cum în Ungaria prim-ministrul are prerogativa de a semna tratate internaţionale, în cazul României această atribuţie revine preşedintelui, cei doi fiind, din acest punct de vedere, perfect omologi.
