George Ungureanu
Tragedia consumată duminica trecută în Republica Muntenegru, eveniment care a îndoliat şi un număr încă necunoscut exact de familii argeşene, a avut şi darul de a readuce în actualitatea discuţiilor publice numele şi identitatea micului stat rezultat din dezmembrarea federaţiei iugoslave. Numele de Muntenegru, predestinat parcă unor întâmplări aducătoare de moarte şi doliu, reprezintă traducerea exactă în limba română a sintagmei locale „Crna Gora” ( pronunţie: Ţrna Gora), folosită pentru prima dată în 1296, cu referire la masivul Lovčen, în timp ce în engleză, de exemplu, denumirea acceptată este aceea de „Montenegro”, şi nu „Black Mountain”. Populaţia republicii este, numeric vorbind, comparabilă cu cea a judeţului Argeş, situându-se între 650.000 şi 700. 000 de suflete, în timp ce suprafaţa (13. 812 Km pătraţi), se apropie de cea a Dobrogei româneşti (judeţele Constanţa şi Tulcea). Relieful este unul înalt, după cum spune şi numele ţării, care are şi ieşire la Marea Adriatică. Limba oficială este, începând din anul 2007, muntenegreana, în realitate o variantă locală recent standardizată a ceea ce specialiştii numesc, cu un termen hibrid, limba sârbo-croată, care mai cunoaşte şi variantele sârbă, croată şi bosniacă, toate patru fiind reciproc inteligibile. De altfel, dintre cetăţeni, doar 43 de procente s-au declarat muntenegreni, ponderea sârbilor declaraţi fiind de circa o treime. În număr mai mic, pot fi întâlniţi şi bosniaci, albanezi, croaţi etc.
RADU VLAHUL-REGELE ARTHUR AL BALCANILOR În tradiţia anglo-saxonă, preluată şi forjată de către literaţi de prestigiu, având şi avantajul unei limbi de circulaţie internaţională, Arthur a fost un monarh al populaţiilor celtice slab romanizate care s-ar fi opus invaziei triburilor de origine germanică, anglii, saxonii, iuţii şi frizonii, în insulele britanice. Şi în folclorul muntenegrean există o serie de legende, mai mult sau mai puţin asemănătoare între ele, despre un anume Radu Vlahul, căpetenie a unei populaţii romanice pe care triburile sud-slave au găsit-o în zona Lovčen la venirea lor în regiune, în prima jumătate a secolului VII. O variantă mai literaturizată şi rafinată a legendei despre Radu Vlahul spune că acesta ar fi fost, într-o primă etapă, respectat de către conducătorul muntenegrean Jovan Crnojević ( Iovan Ţârnoievici), care s-ar fi şi încuscrit cu el, act urmat de marginalizarea şi lichidarea conducătorului băştinaş şi de alungarea consângenilor săi din zona Cetinje (Ţetinie), capitala statului muntenegrean medieval. Impactul migraţiei slave asupra latinităţii orientale ( a pre-românităţii, de fapt), la nivelul Muntenegrului, este surprins şi într-o cronică a unui preot din zonă, scriere elaborată în secolul al XII-lea, pe baza unor documente sau tradiţii anterioare: „ Creştinii ( romanici, n.n.), văzându-se în mare năvală şi persecuţie, începură a ridica castele pe vârfurile munţilor şi în locuri tari, precum puteau, ca să scape din mâinile barbarilor…”. Perpetuarea unor toponime de origine latină, precum numele munţilor Durmitor, cu sensul de spaţiu de adăpost ( inclusiv de dormit) este o încă dovadă că slavii sudici nu au găsit nici aici pământul pustiu, la stabilirea lor în Balcani.
UN EV MEDIU PITORESC Pentru argeşeni, rolul capital jucat de zona Câmpulung-Curtea de Argeş în crearea statalităţii medievale româneşti este un indiscutabil şi incontestabil motiv de mândrie. Şi muntenegrenii se pot mândri cu un rol substanţial în crearea şi mai ales în supravieţuirea statalităţii medievale sârbeşti. Astfel, aici, în secolul XI a luat fiinţă, ca principat autonom sub dominaţie bizantină, Zeta, care, împreună cu Raşcia vecină, a alcătuit nucleul statului medieval sârb, ajuns la apogeu sub Ştefan Duşan, între 1331 şi 1355, după care s-a destrămat. Serbia, în 1458, şi Muntenegru, în 1499, sunt organizate ca paşalâcuri, însă relieful extrem de accidentat şi interesul scăzut al otomanilor au permis supravieţuirea unei entităţi politice muntenegrene, pe un teritoriu restrâns, de 5.000-6. 000 de kilometri pătraţi (cam cât un judeţ mediu al României actuale), cu centrul la Cetinje. În cadrul acestei structuri, transmiterea puterii se făcea într-un mod cu totul original, nu din tată în fiu, ci din unchi în nepot, întrucât cneazul îndeplinea şi funcţia de episcop, neputând fi, deci, căsătorit. Acest sistem realmente original a fost abolit în anul 1852, de către Danilo. Izolarea şi condiţiile aspre de existenţă au imprimat anumite trăsături de caracter muntenegrenilor, inclusiv prin raportare la sârbi, vestiţi pentru tenacitatea şi perseverenţa lor. Condiţiile economice nefavorabile nu au împiedicat atingerea unor performanţe culturale remarcabile. Astfel, la Cetinje a funcţionat a doua tiparniţă din estul Europei, după cea din Cracovia, de aici provenid călugărul Macarie, cel care, în anul 1508, a introdus tiparul în Ţara Românească, iar în secolul XIX, cneazul Petru I s-a impus ca unul dintre marii poeţi de limbă sârbă şi traducător al operei lui John Stuart Mill.
„O AGENŢIE MATRIMONIALĂ BINE CONDUSĂ” Aşa caracteriza, cu o evidentă doză de umor, nu neapărat de ironie, istoricul Guy Gauthier, politica suveranului muntenegrean Nikola I, născut în anul 1841, devenit cneaz în 1860, proclamat rege o jumătate de secol mai târziu, detronat în 1918 şi decedat trei ani mai târziu. Deşi el era căsătorit cu o femeie de origine modestă, Milena Vukotić, a reuşit să-şi căsătorească foarte onorabil toate cele cinci fiice. Zorka s-a măritat în 1883 cu Petru Karadjeordjević, rege al Serbiei între 1903 şi 1918, apoi al statului iugoslav (1918-1921), Milica (Miliţa), în anul 1889, s-a recăsătorit cu marele duce Petru al Rusiei, iar Anastasia, căsătorită iniţial cu un principe german s-a recăsătorit şi ea în 1907 cu marele duce Nicolae al Rusiei. Ana, mezina, se măritase din 1897 cu Franz Joseph von Battenberg, după ce, în urmă cu un an, Elena fusese luată în căsătorie de către moştenitorul tronului Italiei, viitorul Victor Emanuel III. Până la Primul Război Mondial, „mica şi viteaza ţară a Muntenegrului”, pentru a folosi terminologia propagandei sale oficiale, a cunoscut o evoluţie ascendentă, mai ales sub raport politico-teritorial. După eşecul Semilunii în a-i aduce la ordine pe încăpăţânaţii muntenegreni (1862-1867) au urmat dobândirea independenţei depline şi mărirea substanţială a teritoriului (1875-1878), apoi, mai târziu, participarea la războaiele balcanice (1912-1913), ceea ce a adus un nou spor teritorial, suprafaţa regatului atingând, după Pacea de la Bucureşti din 1913, 14. 450 km. p. Atitudinea ezitantă din perioada 1915-1916, când a încheiat pace separată cu Puterile Centrale, după care a plecat în Italia, a uşurat, în 1918, actul detronării lui Nikola şi al alipirii teritoriului muntenegrean la statul iugoslav care tocmai se năştea, sub sceptrul lui Petru I, nimeni altul decât ginerele suveranului muntenegrean detronat. În anii interbelici, Geneva şi New York-ul vor fi centrele emigraţiei separatiste muntenegrene. Între 1945 şi 1992, Muntenegru a fost una dintre cele şase republici componente ale Iugoslaviei titoiste şi post-titoiste, iar între 1992 şi 2006 a rămas într-o uniune cu Serbia.
