Celor cu dragoste de frumos Crăciunul 2012 le-a adus în dar o carte semnată Mihail Soare, colaboratorul nostru în ale editorialelor „şmecherite” cu iz de literatură adevărată. „Eu, Nietzscheanul” a apărut la Editura Rawex Coms din Bucureşti (editor Raluca Tudor) şi va fi lansată la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti în luna februarie a noului an, dar şi, la invitaţia comunităţii româneşti din Serbia, în această ţară. Cuvintele eruditului critic, prozator şi dramaturg Emil Lungeanu de pe coperta IV a volumului, ne scutesc pe noi de orice alt comentariu:
„Dacă un călător debarcat aici din lumi îndepărtate şi-ar publica impresiile despre popasul pe minunata noastră Planetă Albastră („păcat numai că e locuită”), cred că reportajul său ar coincide cu paginile de faţă destul cât să i se cuvină şi lui Mihail Soare ceva drepturi de autor. Căci la drept vorbind, ce altceva a fost apariţia acestui fantomatic pribeag cu paşaport parnasian emis abia târziu (debutul cu Înger de prisos datând din 2007) dacă nu o întâlnire de gradul trei? Pe „gentilomul neasemenea” al lirei, blazonul îl desemnează nu doar „singur printre poeţi” ca pe Sorescu, ci străin printre oameni în genere, cărora li se prezintă printr-o ghicitoare precum testul dat fariseilor cu paradoxul descendenţei din David: „Dacă sunt, eu ce sunt/ un mărunt/ amănunt/ un mereu doar secund/ dumnezei înjurând/ ori vreun geamăt imund/ ăsta sunt, asta sunt?//…// Dacă sunt, cine sunt/ vreun cuvânt/ de nesfânt/ vreun Pascal fredonând/ în swahili, vreun rând/ vreun temei de mormânt/ dacă sunt, de ce sunt?” Insistenţa autoportretistică nu este însă pentru acest pustnic vreun exerciţiu de apropiere faţă de semeni, ci, invers, o tehnică perspectivistă de disociere „eu-voi” asemeni electricităţii care, trecând prin apă, separă hidrogenul de oxigen. În raport cu prozaica şi ostila lume umană, el apare astfel monstruos ca un Gregor Samsa („M-am întrebat mereu de ce-am trei ochi/ de trei culori, de ce am părul verde,/ sângele-albastru, oare ce deochi/ mă însoţeşte umbră şi mă pierde”), oglindire perfect explicabilă câtă vreme „poezia este eşecul realităţii”. Şi nu e oare această imagine răsturnată tocmai Trista Figură a oricărui autentic luptător cu condeiul împotriva morilor de vânt? Cert e că enciclopedismul dezinvolt şi uluitoarea inventivitate a scriiturii lui Mihail Soare oferă un spectacol lexical de zile mari, de care doar un acrobat virtuoz deghizat în clown este în stare. Elevaţia acestui autor cu nume parcă predestinat (Luceafărul poeziei româneşti nu e cumva, el însuşi, un soare pe nume Mihail?) face să apară, prin contrast, cu atât mai joasă actuala critică literară ce pregetă încă să-i salute răsăritul. Şi când altcândva se trece cu vederea soarele mai abitir decât în timpul nopţii? Întunericul medieval de care au parte azi strălucite condeie de acest fel l-ar fi făcut pe Nietzsche, dascălul stingherului poet, să nu mai predice nici măcar dânsul că „noaptea e şi ea un soare”.
Când îmi vor creşte aripi…
Când îmi vor creşte aripi şi cred că mi se-ntâmplă
Curând, în viaţa asta, mă-nţeapă omoplaţii
Mă voi sui la ceruri să-mi pun o stea pe tâmplă
Ca un miner lămpaşul, se vor zgâi juraţii
Care disecă taine şi-mi vor nega ’nălţarea
Crezând că telescopul atins de miopie
Îi minte ca pe curve şi că aş fi doar zarea
Nimic mai mult, iar zarea e numai o fâşie
De nu ştiu ce, de aer, adică de nimica
În niciun caz de carne ori poate-ar fi vreo vină
Purtată de arhangheli sau dacă nu, pisica
Cu-atâtea vieţi în cârcă adulmecând lumină
N-o să-mi mai fie trenciul de vreun folos, iubita
Nu-mi va putea cuprinde cum se cuvine trupul
Când voi veni cu toamna să scuip pe recuzita
Unui spectacol jalnic pe care-l tot dă zdupul
Pe care-l ştim de „lume”, acea adunătură
De putrede ursite citite în ţărână
Din nefireşti landouri mă vor privi cu ură
Piloţii de planoare, şomeri după furtună
Voi hoinări bezmetic prin veacul căţelandru
Alăturea de păsări, precum un pierde-vară
Iar strâmta galaxie m-o sugruma mai tandru
Decât orice amantă cu mâini gălbui de ceară
Ca-ntr-un tablou de Breugel pământul cât o nucă
Îmi va părea, iar marea o lacrimă scăpată
Din ochiul meu de sticlă umplut cu dor de ducă
Deja mi-au dat tuleie, vă las. Pe altădată!
(din volumul „Eu, Nietzscheanul” de Mihail Soare, Editura Rawex Coms 2012)
