George Ungureanu
Astăzi, 15 aprilie 2013, se împlinesc 101 ani de la naşterea lui Kim Ir Sen (Kim Il Sung, într-o variantă engleză de transliteraţie), considerat şi acum, la aproape două decenii de la decesul său, prin Constituţie, preşedintele-etern al Republicii Populare Democrate Coreene, la conducerea căreia a fost urmat de fiul său, Kim Jong Il, iar de la finele lui 2011, de nepotul său, tânărul Kim Jong Un. În ultimele săptămâni, evoluţiile militare şi politice din peninsula coreeană au revenit în prim-planul actualităţii internaţionale, fiind urmărite cu interes variabil şi cu opinii diferite inclusiv de către argeşeni.
Majoritatea lor sunt cel mai adesea stupefiaţi de proporţiile pe care a putut să le ia cultul personalităţii liderilor politici în Coreea de Nord, sfidând parcă şi cele mai elementare principii de raţiune şi de bun simţ şi concurând cu mare succes fanatismul unor religii şi secte monoteiste. Se mai adaugă un vag sentiment de teamă (totuşi, Phenianul e destul de departe!) generat de politica militaristă a regimului nord-coreean, posesor al unor importante capacităţi distructive (a distruge a fost întotdeauna mai uşor decât a construi), dar şi de compasiune (sau ironie?) faţă de nord-coreenii de rând, supuşi la tot soiul de privaţiuni.
Există însă şi concetăţeni care privesc favorabil spre Phenian, din nostalgie faţă de regimul comunist, din antipatie faţă de S.U.A., dar şi dintr-o tendinţă general-obiectivă de a simpatiza cu un protagonist mai slab cotat, aşa cum se întâmplă mai ales la competiţiile sportive.
Atât contestatarii, cât şi partizanii regimului nord-coreean îl consideră drept unul „comunist”, de tipul celui instaurat în Rusia în 1917, extins trei decenii mai târziu în întreaga jumătate răsăriteană a Europei şi prăbuşit după 1989. În măsura în care ne sunt cunoscute, realităţile şi mai ales tendinţele de evoluţie din Coreea pot fi însă privite şi altfel.
MARX SUB OBROCUL LUI STALIN
Cei care au învăţat istoria înainte sau în primii ani de după 1989 îşi amintesc schema vulgar-marxistă (bun sau rău, marxismul este, totuşi, o ideologie complexă!), de fapt stalinistă, a succesiunii diferitelor „orânduiri sociale” sau „moduri de producţie”: comună primitivă, sclavagism, feudalism, capitalism şi socialism (comunismul propriu-zis fiind doar un scop, nu o realitate efectivă). Pe lângă sclavagism şi feudalism, Karl Marx mai identificase însă un „mod de producţie” pre-capitalist, anume cel „tributal” sau „asiatic”, ilustrat cel mai bine de monarhiile antice şi medievale de pe continentul galben. Principala caracteristică a acestei orânduiri era limitarea proprietăţii particulare propriu-zise, principalele mijloace de producţie (începând cu pământul arabil) fiind, cel puţin în principiu, proprietatea statului, reprezentat prin monarh, care conducea un aparat birocratic organizat ierarhic, piramidal. Plasarea diferită a cetăţenilor în ierarhia aparatului birocratic generează nu doar inegalitate, ci şi exploatare, funcţionarii de stat având, în mod practic, acces mai lejer decât oamenii de rând la o serie de bunuri care, teoretic, nu sunt proprietatea niciunora. Contactul cu lumea capitalistă în expansiune determină birocraţia de stat să-şi folosească avantajele sociale în scopuri materiale, pentru a realiza acumularea primitivă de capital, astfel încât să devină interlocutori viabili, capabili de integrare în universul economiei capitaliste.
Asemănările între modul de producţie „asiatic”, aşa cum a fost acesta descris de către Marx, pe de o parte, şi realităţile sociale concrete din statele socialiste ale secolului XX, pe de altă parte, sunt mai mult decât evidente şi nu mai insistăm asupra lor. Amintim totuşi de fenomenul transformării unor foşti nomenclaturişti comunişti români, care aveau acces preferenţial la „bunurile întregului popor”, în oameni de afaceri, după 1989. Unul dintre primii care au conştientizat, cel puţin parţial, similitudinile a fost Stalin; în consecinţă, a interzis, prin anii 30, orice discuţie sau referire la modul de producţie „asiatic”, pentru ca, vorba lui nenea Iancu, „omul să nu intre la vreo idee” despre realităţile sociale din jurul său, prezentate ca post-capitaliste. Cu unele nuanţări în perioada hruşciovistă, interdicţia a rămas, în linii generale, valabilă până la prăbuşirea regimurilor comuniste est-europene.
SECRETELE SUPRAVIEŢUIRILOR COMUNISTE ASIATICE
Spre deosebire de Uniunea Sovietică şi de Europa de Est, regimurile comuniste asiatice (din China, Vietnam, Laos şi Coreea de Nord) au supravieţuit în condiţiile de după 1980, iar reformele economice aplicate în primele trei state menţionate au avut ca efect consolidarea regimului social-politic, nu prăbuşirea lui, precum în cazul perestroikăi lui Gorbaciov. O primă cauză a supravieţuirilor asiatice o constituie tocmai similitudinile între „socialismul real” şi tradiţiile locale de organizare social-politică, sau, altfel spus, caracterul „asiatic” al modului de producţie „tributal”. O a doua cauză ar putea fi caracterul impersonal, abstract, pe care îl are divinitatea în religiile tradiţionale locale, confucianismul şi daoismul, mai degrabă sisteme filosofico-morale ne-exclusiviste decât religii în sensul european şi semitic al termenului, ceea ce facilitează „convieţuirea”cu ideologia regimului, declarată ateistă, dar care tinde să capete caracteristicile unui cult religios. În al treilea rând, trebuie luată în calcul relaţia popoarelor de aici cu modernitatea. Dacă în Europa de Est modernitatea a însemnat, în genere, emancipare naţională şi socială, pentru asiatici, aceeaşi perioadă istorică a însemnat dominaţia vest-europeană sau japoneză. Când ţăranii lui Marin Preda citeau ziarele şi puneau ţara la cale, după cum se pricepeau şi ei, în poiana lui Iocan, coreenii munceau până la epuizare pentru ocupanţii japonezi!
În fine, comuniştii asiatici, inclusiv coreenii, chiar au reprezentat o forţă activă a rezistenţei anti-japoneze, în Al Doilea Război Mondial, iar alungarea japonezilor nu a fost urmată de o nouă ocupaţie străină, cea sovietică, aşa cum s-a întâmplat în Europa răsăriteană, după înfrângerea naziştilor.
ŞI DACĂ TRANZIŢIA NORD-COREEANĂ A ÎNCEPUT DEJA?
Faţă de momentul 1989, şi în Coreea de Nord au avut loc, totuşi, unele schimbări, parţial similare cu cele din statele est-europene. Astfel, Partidul Muncii (comunist) şi-a pierdut, inclusiv prin Constituţie, rolul conducător în societate, în favoarea Armatei (şi a dinastiei Kim). Ideologia marxist-leninistă a fost şi ea abrogată, în favoarea ideologiei „ciuce”(juche, în engleză), al cărei principiu suprem, de sorginte neo-confucianistă, are o maximă generalitate („Omul este adevăratul făuritor şi stăpân al destinului său”), putând legitima cel puţin la fel de bine şi un regim liberal-individualist, în care fiecare este chemat să se descurce prin forţe proprii. Au dispărut din Constituţie şi referirile la idealul comunist; se mai vorbeşte câte ceva despre socialism, dar socialişti s-au declarat mulţi, inclusiv Hitler şi Mussolini, nu doar discipolii lui Lenin şi Stalin. După ce zeci de ani au susţinut contrariul, acum propaganda şi istoriografia de la Phenian pun ideea de unitate naţională mai presus de diviziunile sociale, de „lupta de clasă”.Ce împiedică atunci trecerea la capitalism ? Nimic altceva decât teama oligarhiei nord-coreene de a fi neutralizată economico-financiar de către sud-coreeni, răspundem noi. De aceea, orice deschidere mai amplă poate aduce R.P.D. Coreeană în situaţia Germaniei de Est, la începutul lui 1990. Este foarte posibil, în opinia noastră, ca liderii de la Phenian să-şi dorească un scenariu de tip vietnamez: re-unificarea politică a ţării sub egida nordului, condiderat comunist, urmată de reforme economice în sens capitalist, după model chinez.
ÎN LOC DE CONCLUZIE
Marea deosebire dintre Coreea de Nord şi fostele state socialiste din Europa de Est, inclusiv România, nu constă în faptul că acolo se menţine un tip de regim care aici s-a prăbuşit. De fapt, regimul comunist nu mai există nici în Coreea de Nord, unde a fost înlocuit, spre deosebire de estul Europei, nu de pluri-partidism şi economia de piaţă, mai mult sau mai puţin funcţionale, ci de un regim dinastico-militar absolutist, cu o ideologie pe cât de categorică în formă, pe atât de generală şi flexibilă în fond.
