Scurta experienţă istorică ne poate învăţa că imposturile se plătesc, atât în ceea ce priveşte organizaţiile, cât şi în ceea ce priveşte simplii indivizi. Falsa ideologie de dreapta a unor partide construite în grabă, precum PDL-ul, este situabilă pe acelaşi palier cu plagiatul individual. Şi într-un caz şi în altul vrei să pari ceea ce nu eşti.
Ce înseamnă dreapta?
În termeni simplişti, de dreapta sunt cei care se opun socialismului şi comunismului. În termeni demagogici, de dreapta sunt cei care s-au înregimentat sub flamurile unui partid care se intitulează că este dreapta şi nu de stânga. De dreapta sunt şi conservatorii şi comunitarienii şi liberalii şi libertarienii, dar şi extrema dreapta.
Adevărul este că, atunci când trebuie să vorbim sau să definim dreapta, avem nevoie de mai multe repere, precum relaţia dintre individ şi comunitate, dintre inovaţie şi tradiţie, dintre exaltarea necondiţionată a pieţei economice şi responsabilitatea acesteia faţă de comunitate.
Din păcate, concepţiile de dreapta sunt caricaturizate azi la câteva stereotipuri, împrumutate, culmea!, chiar de către cei care se consideră aderenţii unei mişcări de dreapta. Astfel, a fi de dreapta înseamnă să anulezi total responsabilitatea statului în ceea ce priveşte dimensiunea economică, a fi de dreapta înseamnă să fii intolerant faţă de alte grupuri culturale şi rasiale, a fi de dreapta înseamnă să reduci la zero măsurile sociale.
În opoziţie cu aceste concepţii schimonosite despre dreapta aş identifica concepţiile organice de dreapta, caracterizate de prezervarea valorilor comunitare, a familiei, a reprezentărilor religioase şi a simbolurilor fondatoare, a bunurilor colective intergeneraţionale. Din toate aceste perspective, dreapta se defineşte prin responsabilitatea pentru comunitate şi nu prin încurajarea egoismului în raport cu nevoile comunităţii, fie aceasta prin exaltarea reuşitei personale şi a indiferentismului, fie el de natură economică sau a reuşitei sociale. O marcă specială a acestui comportament sănătos de dreapta este exprimată şi printr-un fel de religiozitate atât faţă de valorile religioase propriu-zise, cât şi faţă de valorile morale şi colective, care creează un liant durabil între trecut, prezent şi viitor, între individ şi ansamblul comunităţii. Este lesne de anticipat că opusul acestui angajament este reprezentat de oportunism şi atomizarea individului, exprimate cel mai bine prin aroganţă, dispreţ, patologie a acumulării nelimitate de bunuri ca semne ale reuşitei.
Poate ar trebui să spunem că liberalismul reprezintă parţial valorile de dreapta şi asta în măsura în care a fost principala doctrină politică care s-a opus totalitarismului politic sau economic – de la nazism până la comunism – şi a fost identificat ca principalul promotor al capitalismului. Ceea ce vreau să spun este că a fi de dreapta nu înseamnă să fii musai liberal, ci, de exemplu, conservator, din perspectiva unor valori mai largi decât cele strict ale economiei de piaţă sau a credinţei într-un capitalism absolut şi sălbatic ce se autoreglează în mod mitic printr-o „mână invizibilă”.
În Marea Britanie şi în Statele Unite, cei de dreapta, din Partidul Conservator sau Partidul Republican, se regăsesc în aceste doctrine nu doar prin faptul că sunt nişte adepţi ai economiei de piaţă, aceasta este subînţeleasă, ci mai ales prin credinţa în valorile tradiţionale precum monarhia sau opţiuni religioase la propriu. Un adept de dreapta crede în instituţia familiei, a bisericii, chiar a patriei, şi nu va considera capitalismul un scop absolut, ci doar un instrument în slujba cestor valori. Spun aceste lucruri deoarece, în ultima vreme, pe fondul pretextului crizei economice, sub justificarea unor măsuri de austeritate, mijlocul a fost confundat cu scopul. Şi măcar de ar fi fost eficient. Pe scurt, capitalismul nu este nici inuman, aşa cum susţin adepţii stângii radicale, dar nici nu este un scop în sine, în numele căruia să fie justificate orice sacrificii. Dreapta şi capitalismul provin dintr-un ethos, adică din valori ale comunităţii, iar dincolo de ele îşi pierd semnificaţia originară, după cum aprecia Max Weber la sfârşitul lucrării sale despre pierderea spiritul fondator al capitalismului, adică etica religioasă.
Este PDL-ul un partid de dreapta?
Lăsând la o parte convertirea peste noapte a PD-ului de stânga în PDL-ul de dreapta, rămâne se ne întrebăm câţi din membrii săi sunt realmente de dreapta şi ce fel de dreapta reprezintă. Cei mai de dreapta, prin educaţie şi convingere, din PDL, par a fi câţiva reprezentanţi ai săi sosiţi de la PNL sau simpatizanţi ai acestuia, mă refer la Valeriu Stoica, Cristian Preda sau Theodor Paleologu. Nu-l amintesc pe Theodor Stolojan care nu pare a fi decât un tehnocrat aseptic, pliat pe necesitatea măsurilor de austeritate, în numele căreia poate transcende orice valoare politică, fie ea de dreapta sau de stânga. Alături de aceştia, mai pot fi puşi, cu o anumită îngăduinţă, MRU şi Teodor Baconschi, cel din urmă cochetând la nivel de intenţie cu un fel de creştin-democraţie.
În ceea ce priveşte grosul PDL-ului, atunci când „spiritul” care i-a unit nu a fost decât caşcavalul puterii, mare parte dintre ei sunt nişte agitatori docili ai propagandei neoliberale, care, consider eu, falsifică în mod cras spiritul dreptei prin câteva mituri. Evident neverificate de realitate, dar utile pentru obiectivele unei anumite agende nu mai puţin improbabile decât internaţionalismul comunist de odinioară. Primul dintre aceste mituri este piaţa, un mecanism care se reglează în mod absolut, inclusiv din punct de vedere al unor valori precum libera concurenţă şi meritocraţia, motiv pentru care susţin deopotrivă dereglementarea, globalizarea şi faptul că marile corporaţii internaţionale pot înlocui modele sociale şi naţionale. Al doilea mit este acela că natura societăţii şi relaţiilor umane este darwinistă, astfel că insecuritatea, stresul şi suferinţa, succesul individual reprezintă modelele şi instrumentele adaptive de urmat. În plan social, ele se regăsesc în diminuarea, dacă nu eliminarea măsurilor de protecţie socială, în relativizarea legislaţiei muncii, prin restrângerea susţinerii comune a unor bunuri publice precum educaţia sau serviciile de sănătate.
PDL-ul, prin măsurile sale discutabile în numele unei iluzorii reforme, nu a dovedit decât că s-a grăbit să pună în aplicare o agendă radicală de tip neoliberal, care, ca finalitate, încalcă în mod grosolan valorile dreptei tradiţionale, precum familia, comunitatea şi, culmea, chiar piaţa, în măsura care multe firme, expresie a liberei iniţiative, s-au închis sau au plecat din România.
În România este nevoie, într-adevăr, de un pol de dreapta, dar atât timp cât acesta se face în jurul PDL-ului, este cel mai dezastruos şi mincinos mod de a vorbi despre dreapta. La ora actuală, dreapta din România are nevoie de nişte completări, precum, de exemplu, un autentic partid creştin-democrat. Noua Republică sau Iniţiativa Civică sunt astfel de tatonări, dezavantajul lor fiind însă legat de faptul că sunt experimente mai degrabă intelectualiste, de laborator, nu organice.
În ceea ce priveşte PDL-ul, ultimele alegeri interne din acest partid au arătat, încă o dată, că acest conglomerat de interese este nostalgic după tătuci, nu după valori de dreapta. Practic, a fost înlocuită influenţa tătucului Băsescu şi a clicii sale, cu influenţa unui tătuc cu faţă umană, adică Vasile Blaga, un gospodar cu profil de PCR, dar nicidecum un lider fidel unor valori de dreapta.
