Fie că e Crăciun, fie că e Paşte, fie că e Ziua Îndrăgostiţilor sau a Neîndrăgostiţilor, a Celor care poartă ochelari sau a Celor care nu poartă ochelari, toate, fără excepţie, fac parte din ciclul nesfârşit al Sărbătorilor Oraşului. Sau, ca să fiu mai exact, al Celui care conduce Oraşul.
Bine, bine, recunosc! Am exagerat puţin. Nu este chiar un Oraş, cu toate că Lui, Celui care îl conduce, aşa îi place să îl numească. Nu contează că ceea ce conduce nu este decât un biet Târguşor, al cărui centru dezaxat e străbătut de la un capăt la altul de comercianţi de diferite culori, şi de diferite religii, şi de diferite naţionalităţi, şi de diferite vârste, şi de diferite înălţimi, şi de diferite sexe.
Când totul e de vânzare
Şi e firesc să fie aşa, când şi mărfurile pe care aceştia le expun spre vânzare variază de la tablouri cu sfinţi, cristoşi şi măicuţe, lângă cârnaţi afumaţi spânzuraţi pe câte o frânghie roasă de vânt, caşcaval de Rucăr şi cozonac secuiesc (steagurile lor încă nu s-au scos la vânzare în Târguşorul nostru!), covrigi uscaţi şi câini maidanezi care dau din coadă (ăştia sunt gratis, cu tot cu cozi, numai găurile din covrigi sunt impozabile!), suveniruri din argint, care cu timpul împrumută culoarea celui care le-a vândut, bere la pahare de unică folosinţă şi mici pe cartoane reciclabile pe care se întind pete abstracte de muştar ca pe un şevalet, perniţe pentru cei mai şi cele mai iubiţi iubite soţi soţii, flori în ghivece cu pământ, seminţe de flori în punguliţe mici, floricele prăjite în pungi mai mari, mere glazurate, ciubuce de bombon pe care copii le sug fericiţi, dat fiind că dulcele stimulează serotonina, dar, mai ales, ciubucuri grase, sub formă de comisioane, pe care alţi copii, care se joacă cu nervii şi vieţile noastre le sug fericiţi, dat fiind că zerourile din comisioane stimulează bunăvoinţa şi longevitatea mandatelor.
Vreau şi eu taraba mea!
Că ninge, că plouă, că burniţează, că dogoreşte, că e sâmbătă, duminică sau miercuri, decembrie sau aprilie, toamnă sau primăvară, Aleea Pietonală din centrul Târguşorului nostru este invadată de comercianţii Lui şi de mărfurile Lor. Încerc cu greu să îmi fac loc printre ei. Străbat distanţa de la Teatru şi până la Prefectură, unde ajung după trei ore şi două zile, cu hainele făcute ferfeniţă, asaltat de comercianţii care vor cu disperare să mă opresc şi să cumpăr.
Dar eu nu vreau să cumpăr nimic. Eu m-am hotărât să mă fac vânzător. Chiar de mâine o să îmi pun şi eu o tarabă în faţa Primăriei, pe care o să îmi etalez cutii pline cu decenţă şi bun-simţ. Şi o să aştept în ninsoare, în ploaie, în burniţă şi în dogoarea soarelui să treacă el, Conducătorul Însuşi al Târguşorului. Şi o să îl rog să cumpere măcar o cutiuţă mică, pe cea mai minusculă dintre toate. Şi dacă nu o să vrea prima oară, o să mă ţin după el, o să îi sfâşii hainele, diagonala aia tricoloră o să i-o smulg de pe el şi până la urmă tot va trebui să cumpere o cutiuţă mai mică decât cutiuţa de chibrituri.
Da, ştiu. Nu am autorizaţie de Primărie să comercializez decenţă şi bun-simţ. Pentru că dacă El ar cumpăra, atunci toate celelalte mărfuri, cu comercianţii lor cu tot care invadează Centrul Târguşorului ar dispărea ca după risipirea unui vis, iar în locul lor ar părea Centrul Oraşului, în care m-aş putea plimba în linişte.
Aleea Cozonac
Nu, mulţumesc. Nu vreau perniţe pentru iubi. Nu, mulţumesc, nu vreau fotografii cu autograful Primarului. Nu, mulţumesc, nu vreau nici alte iconiţe cu sfinţi locali necanonizaţi încă. Şi nici cârnaţi afumaţi, de care să atârne întru veşnică pomenire. Vreau doar un cozonac secuiesc prin gaura căruia să îmi fac un tunel care să mă ducă de la Teatru până la Prefectură.
Köszönöm szépen.
