Mihail Soare
România trăieşte sub zodia lui Petrache Lupu de la Maglavit, a Vanesei şi a Melissei de când se ştie, că nu văd, la urma urmei de ce Burebista, Iancu de Hunedoara sau Radu de la Afumaţi ar fi fost mai breji decât surprinzătorii noştri oameni de stat de acum. Iar domnul Crin Antonescu este, cu adevărat, un om de stat. De stat degeaba. Chiar Radu Vasile, mai cunoscut unora sub pseudonimul de literat de Radu Mischiu, premierul romanticului guvern CDR, mărturisea ca abia reuşea să-l mai aducă din joi în paşte pe la câte-o şedinţă de guvern: ”Mai vino şi tu, băi Crin, ce dracu’, că-mi arată ăştia obrazul !…” Aşadar nu trebuie să mire nici pe cei mai miraţi cititori, indiferent de culoarea ochilor sau a şepcilor şi pixurilor agoniste pe 10 iunie, alăturarea cuvintelor din titlu. Ţara noastra nu e Macondo, chiar dacă Ion Iliescu e aproape leat cu Marquez (numai că genialul Marquez e bolnav…), chiar dacă acolo ploua cu găleata luni de-a rândul, iar la noi, de când cu ăla micu’ al lui Voiculescu la agricultură n-a mai dat un strop, dar şi aici, întocmai ca în ţinutul acela misterios se poate întâmpla orice. Iar ultimele două luni nu mă contrazic deloc, deşi, cum ar spune un amic de-al meu “aproape că e o nenorocire să ai dreptate în aceste vremuri”. După un plan scris cu litere ruseşti de alţii, ales înadins pentru înfăţişarea sa de copilandru inocent de la marginea deşertului Gobi (pesemne şi pentru că era minor şi nu răspundea pentru faptele sale), micul Victoraş a fost pus să mânuiască pontoarca forţând seiful ruginit, rămas de la cine ştie ce colhoz, în care era păstrată democraţia noastră terfelită şi străvezie ca o libelulă bătută de furtună. Spre nemulţumirea nemascată a fanilor săi, şpringari, şutitori, maradonişti, şmenari şi cocofici, băieţaşul cu pricina a fost ginit de barosanul Barroso care l-a pus să scrie (cu litere europene de data asta) în unşpe puncte că va repara încuietoarea. El zice că a scris. Antonescu spune că nici pomeneală de aşa ceva.
Poate că s-ar fi cuvenit ca pe linia calamburescă la care mă obligă pitoreştile noastre personaje să adaug titlului şi substantivul pontaj. Conform celor cunoscute şi la comunişti şi la neocomunişti, cuvântul ăsta, care-i repugnă-n draci lui Crin, aşezându-i-se de-a curmezişul mai ceva decât chelia lui Traian Băsescu când iese din garaj, este acea operaţiune care înregistrează prezenţa la locul de muncă în vederea calculării retribuţiei cuvenite. El rostea odată cu dezgust desuet de burghez răsuflat, făcând trimitere la cei care se minunau de mulţimea prezenţelor sale la şedinţele Senatului (cam două dint-o sută) cum că “Parlamentul nu e un şantier unde să-ţi faci pontajul, ci o demnitate care poate fi exercitată şi din afara incintei”. (De trecutul pe la casierie n-a suflat nimic). Şi pentru că are acest crez, în noua sa calitate de şef peste senatori (ilustrând cum nu se poate mai sugestiv expresia “S-a suit scroafa-n copac”), şi-a exercitat atribuţiile funcţiei chiar din afară (unii spun că de pe la Napoli) chiar de la prima şedinţă a noii legislaturi, marcând o premieră de prost gust şi nesimţire în cei o sută cincizeci de ani de parlamentarism românesc. Aparent Ponta, pontajul, pontoarca n-ar prea avea legătură. Doar aparent…
