Ora 7 dis-de-dimineaţă! Sună alarma de la telefon, sâcâitor şi îndelung. „Doamne şi cât am căutat cea mai liniştitoare melodie pentru alarma de trezire şi uite că nici asta nu merge!” Mă ridic din pat, de fapt mai mult mă târăsc că-i frig de-mi îngheaţă nasul numai ce-l scot din plapumă. Deja e târziu aşa că mă grăbesc şi mai sar peste etapele ritualului din fiecare dimineaţă, mai ales peste partea cu pieptănatul şi prefer să prind părul că e mai eficient. Îmi zic: „M-am mişcat rapid” şi dau să mă îndrept spre uşă. Atunci mă izbeşte gândul… Unde-mi sunt ochelarii? Nu pot să plec fără ei. Mă uit pe masă, pe tăblia patului, prin pat, prin geantă. Apoi la baie.. .Ochelarii nu-s niciunde. Îmi vine îmi minte o poezioară stupidă „Scoate drace ce-ai furat, că te duc la spânzurat”… nici asta nu merge că dracu nu se sperie el cu una cu două la blesteme din astea! Timpul trece şi deja sunt în întârziere. „Iau un taxi şi ajung la timp că doar nu sărăcesc din asta!” şi scotoceala continuă. Deja eram peste măsură de nervoasă că nu pricepeam ce s-a întâmplat peste noapte cu ochelarii mei. Într-un final, trec prin faţa oglinzii şi din întâmplare mă şi privesc mai atent… Ochelarii stăteau frumos aşezaţi pe nas. Îmi trag o înjurătură în gând şi ies pe uşă. Mă duc ţintit la staţia de taxiuri şi pornesc… Trei minute de calm… apoi încep o altă tură de scotoceală… de data asta nu-mi găseam telefonul!
