Bine te regăsesc, drag cititor! Astăzi a venit, din nou, rândul poveștilor spuse de trecătorul pe care îl întâlnesc din când în când și este nerăbdător să îmi spună o nouă poveste doar de el știută.
Stătea din nou pe aceeași bancă din parc, sorbind cu tact fumul țigării și așteptând, parcă, să apar și eu de undeva pentru a-l asculta.
Am luat loc, nu înainte de a-i spune „Bine te-am regăsit, vechi prieten! Astăzi te ascult din nou cum povestești.”
Acum te rog pe tine, cititorul meu, să rupi din nou măcar câteva minute din timpul tău și să citești rândurile de mai jos! Pentru că… sunt rânduri care te privesc pe tine, ne privesc pe noi toți!
„Iată-mă din nou aici, cu o nouă poveste lungă pe care nu știu câți o vor înțelege, nu știu câți o vor citi până la capăt, dar îmi asum asta, până la urmă fiecare face ce vrea cu timpul lui.
Proaspăt întors dintr-o plimbare prin București împreună cu un bun prieten, m-am așezat pe canapea și am încercat să scap de un gust… amar ar fi prea obedient. Pur și simplu am un reflex vomitiv
–la figurativ- pe care nu pot să-l stăpânesc, toate mă scârbesc și silă mi-e de toate.
Pe modelul ,,stați ca să vă explic’’, întâmplarea noastră neînsemnată de astăzi a fost după cum urmează:
Stăteam într-un părculeț din zona Pieței Universității, undeva pe colț cu Spitalul Colțea. O zonă tranzitată, o părticică din inima corpului ăsta bolnav: București. Și cum stăteam și enjoy our time togheter –că tot ie la modă ienglezismele dobândite over night- auzeam întruna țipete, înjurături și iar țipete și iar înjurături. Identificasem sursa. Era un bărbat în jurul vârstei de 60-65 de ani, care stătea pe o bancă și striga de fiecare dată când trecea cineva pe lângă el. L-am ignorat cât am putut, dar deja observasem câteva femei, ce au trecut pe acolo și s-au speriat de individ în momentul în care a zbierat la ele. Băiatul cu care eram mi-a zis că sună la Poliția Locală a Sectorului 1. După vreo două minute a răspuns o doamnă. I-am comunicat zona în care ne aflăm, i-am explicat ce vedem și cum se comportă bărbatul în cauză. Ne-a răspuns destul de bâlbâit că dumneaei nu știe sigur, dar zona aceea ,,colț cu Spitalul Colțea’’, fix acolo se termină perimetrul pe care îl acoperă ei. Bun, în regulă. Am întrebat dacă ne poate redirecționa către un alt număr de telefon, unde putem suna. A ezitat puțin, după care a spus că verifică o hartă și ne dă imediat un număr. Răspunsul final a fost Poliția Locală Sector 2. Ok! Nu are nici un fel de legătură Sectorul 2 cu zona în care ne aflam, dar am zis hai să o facem.
Amicul a sunat la Poliția Locală Sector 2. Ne-a răspuns destul de grăbită o altă doamnă. Am repetat aceeași poveste pe care am spus-o și la Sectorul 1, i-am spus despre cetățeanul în cauză și…nu mare ne fu mirarea când doamna a gângurit ceva din care n-am reușit să înțeleg mare lucru și ne-a trimis la Sectorul 3, nu am apucat să-i spunem ,,mulțumesc’’, deja închisese.
Cazul în sine este minor, dar plimbarea asta de la Ana la Caiafa atât de specifică trebuia dusă la final cumva. În fine, deja devenea frustrant.
Am sunat la Poliția Locală Sector 3. Am fost întâmpinați de o altă doamnă (cu riscul de a părea misogin: încă o doamnă?). Am repetat povestea a treia oară în decurs de zece minute și pentru a treia oară în tot atâtea minute, am fost trimiși în altă parte…
Ce obiecții sa mai ai în situația asta? Am întrebat cu stupoare și în același timp amuzați: Unde? Doamna ne-a răspuns formal: ,,La secția 10 de poliție. Este la două străduțe de zona în care vă aflați. La revedere!’’
Impasibili. Așa am rămas, impasibili.
Între timp nenea agitatu’ de pe stradă s-a dus la un tufiș să-și facă treburile omenești. Până la urmă are și el drepturi, nu i le putem știrbi și se pare că azi din cauza lipsei de interes, a nepăsării, poate incompetenței, nenea ăsta a câștigat. Dreptul nostru la un oraș civilizat a fost devansat de un moșulică puțin nebun. Nu sunt supărat pe el, sunt supărat pe autoritatea ,,competentă’’.
Ca să fie treaba făcută până la capăt, am sunat și la secția 10 de poliție, dar după două apeluri eșuate, am renunțat. Am intrat pe internet să vedem unde este secția, hotărâți să mergem direct acolo, dar ce să vezi? Exact! Închis! Și-uite așa se încheie inițiativa noastă civică minimă. Doar că… tocmai ce urcam scările rulante din pasaj, traversasem pe partea cealaltă și pe cine zărim? Doi domni de la Poliția Locală cu tot cu agendele ,,aferente’’. I-am abordat și pentru a patra oară am repetat povestea cu domnul de vizavi. Unul dintre domni, ceva mai avansat în etate, ne-a zis ferm că ei au ca obiectiv de verificat –ceva legat de virus- doar zona de pe partea asta. Celălalt, mai tânăr, se oferise să meargă el să verifice, dar a fost oprit autoritar de coleg. ,,Stai mă aici, nu te duci tu!’’ În schimb, același tinerel, a scos un telefon din buzunar și l-a pus cu simț de răspundere la ureche, zicând că anunță pe cineva. Sătui de atâta amar de spirit civic, am lăsat situația în brațul luuuung al legii.
Și acum concluziile…
Ipotetic puteam semnala orice alt caz, însă noi am semnalat (am avut intenția de fapt) un caz minor, irelevant oricum.
Încotro ne ducem?
Am sunat în patru direcții, nu am primit ajutor de nicăieri, nu s-a luat nici măcar o măsură și mai ales, nu s-a intervenit de pe teren direct. Dacă era pe partea cealaltă o persoană agresată ce s-ar fi întâmplat? Așteptam să sun în trei-patru locuri până să se găsească o așa-zisă soluție. Probabil că ar fi trebuit să intervenim noi, ca mai apoi să avem și alte probleme. Să mă fi dus să le spun domnilor de la Poliția Locală de vizavi că e o femeie agresată peste drum. Ce mi-ar fi răspuns, oare? Că nu e treaba lor? Că trimit pe cineva? Nu e nevoie de trimitere, nu suntem la medicul de familie aici. E nevoie de acțiuni concrete, de implicare, de interes.
Înțeleg că în perioada asta totul se învârte în jurul ,,nemernicului’’ și că se pare că nu mai contează nimic altceva, dar haideți totuși să îndeplinim niște atribuții, simple de altfel. Știu, da, probabil că nu aveau ce să-i facă acelui nene semi-nebun. Amenda nu ar fi avut cu ce să o plătească, amenințări și alte asemenea nu-și au rostul, dar nu asta e ideea.
Totul se rezumă la implicare, la ,,îmi pasă’’, la vreau să fim civilizați în mama m-s* de treabă…
Un ultim punct pe care n-am cum să nu-l ating este legat de salarii. Cum se justifică asemenea remunerații? Pe ce se duc banii ăștia? Pe mânuirea unei agende, pe promenade plătite în Loganuri albe? Care-i scopul? Cred că Poliția Locală ajunge să fie un soi de sperietoare de ciori, în sensul că sunt acolo, dar nu fac nimic. O intimidare aparentă, găunoasă, care nu face decât să frustreze și să secătuiască de bani.
Nenea nebunu’, te salut, ai reușit să-ți faci de cap și-n seara asta. Ne revedem prin zonă, iar Poliției Locale…mă abțin!”, își încheie povestea de astăzi bunul prieten de pe banca din parc.
