Drag cititor, privitor și călător în timp, astăzi am deschis din nou sertarul cu amintiri și vreau să împart cu tine o poveste frumoasă, o poveste despre bucuria care, nu de puține ori, se ascunde în cele mai mărunte lucruri.
Te invit să iei loc și măcar pentru câteva minute să citești rândurile de mai jos.
„Rememorez și retrăiesc momentul când am întâlnit-o …
Era jumătatea lunii ianuarie, prin anul 2016. O lună cu o iarnă în adevăratul sens al cuvântului. Chiar ninsese ca în povești. De când mă știu, am o slăbiciune pentru zilele cu zăpadă multă, motiv pentru care mi-am propus să merg într-un loc pe care voiam neapărat să îl vizitez, indiferent că mă expuneam cumva și riscului de a rămâne blocată în acei nămeți. Voiam și iar voiam, să ajung acolo. După zeci de discuții, până la urmă am cedat și am zis „Mă mulțumesc și cu un drum prin apropiere, că nu o fi foc. Ajung eu la Șeica Mare altădată!”.
Și am pornit spre Cincu, o localitate tare dragă mie… După câteva cadre trase, zic „Deși aș merge acasă, că e cam prea frig totuși parcă vreau să mai văd ceva.” Și uite așa, drag privitor și cititor, în loc să merg înainte, spre Făgăraș, am făcut stânga spre RODBAV (a nu se confunda cu ROTBAV, o altă localitate din zonă, dar aflată în partea opusă).
Pe vremuri, la Rodbav exista o cunoscută stațiune de tratament. Nu puțini sunt aceia care spuneau „Mergem la băi, la Rodbav.”. Din păcate, astăzi nu mai există respectiva stațiune, deși auzisem vag cum că ar fi posibilă reabilitarea ei și repunerea în circuitul turistic.
Drumul prin pădure, în vreme de iarnă, este exact ca din basme. De cum mă apropiam tot mai mult, zăream, prin fumul alb care se înălța din hornurile caselor mici, turnul bisericii din deal. O biserică de care auzisem mai demult și pe care îmi doream să o vizitez.
Am ajuns la poalele dealului ușor împădurit și acoperit cu zăpadă, unde vechiul turn se înălța mândru deși era rănit de trecerea timpului: mândru asemenea unui străjer bătrân care veghează neîncetat.
Urcam cu inima bătând de emoție, spre acel loc, în timp ce fulgii mari de zăpadă îmi loveau obrajii și pleoapele. Mă simțeam din nou ca un copil care urma să descopere o comoară. Frigul devenise, acum, o mângâiere caldă care mă învăluia încet și mă îndemna să merg mai departe.
Și am ajuns în fața bătrânului turn, zăbovind preț de câteva minute. L-am văzut doar printre zăbrelele porților grele din fier, încuiate, care îl țineau la distanță de mine.
Câteva imagini care să îmi rămână amintire, după care m-am îndepărtat cu pași mărunți întorcându-mă pe drumul pe care venisem. Priveam înapoi și îmi părea rău că plec… Locul în sine părea unul fermecat. „Oare ce se ascundea în casele mici și acoperite cu zăpadă? Cum trăiesc oamenii de aici, în vreme de iarnă? Oare ei știu ce înseamnă să fii fericit?”, mă întrebam în timp ce treceam cu privirea peste suflarea aproape amorțită sub zăpada groasă, când, de la o fereastră mică văd un chip de om. Mă apropii să văd cine era.
O bunicuță tăcută care mă privea blând. A zâmbit în momentul în care, cu un gest timid, am îndreptat aparatul spre ea. Am vrut să am pentru mine o imagine cu acel chip pe care puteam citi fericirea pură și seninătatea, deși fereastra de la care privea era a unei căsuțe mici. Probabil asta era toată averea ei. Dar bunicuța din fotografie era fericită între lucrurile ei simple. O ființă pe al cărei chip am putut să citesc U M A N I T A T E.
Plimbarea mai scurtă decât cea pe care o voiam inițial, mi-a schimbat ziua. Am ajuns acasă fericită și detașată de orice. Văzusem un om care, printr-o simplă imagine a reușit să îmi dea o lecție despre ceea ce înseamnă cu adevarat F E R I C I R E A ȘI L I N I Ș T E A. Pe cele două le putem găsi în cele mai mărunte și simple lucruri.
Bunico de la fereastră, deși nu te cunosc, te îmbrățișez și te am în gând oriunde ai fi!”
foto: OTILIA BERCARU (arhivă personală) ***Toare drepturile rezervate
