Probabil că dacă nu am fi fost în UE sau în NATO, un fel de supervizori a ceea ce se întâmplă în România, lucrurile ar fi fost cu mult mai grave la ora actuală. Nu ştiu dacă ar fi fost vorba de vreun război civil, dar de vreo altă mineriadă am fi avut parte cu siguranţă. Deşi nu este în tradiţia românului să fie violent, atunci când lupta pentru putere se acutizează, capii lumii politice nu au scrupule. Oricum, chiar aşa fiind, populaţia este prea scârbită ca să-şi mai pună pielea pentru vreuna din părţi, după experienţa evenimentelor din şi după 1989.
Traian Băsescu, naşul actualei situaţii tensionate din România
Deşi încă are o armată de ideologi şi susţinători în interiorul şi din exteriorul ţării, – unii mânaţi de o simpatie sinceră pentru „stilul” de conducere băsescian, alţii, de ura sau dispreţul pentru unele personaje din USL, iar alţii, legaţi prin interese materiale şi geostrategice – un mare procent din populaţia ţării nu-l mai doreşte pe Traian Băsescu şi îl consideră principalul responsabil pentru actuala situaţie urâtă din România. Cel puţin aşa arată recentele sondaje de opinie în ceea ce priveşte intenţia de vot a românilor la referendumul de demitere a preşedintelui, adică mai mult de 60% ar vota în favoarea demiterii.
Zilele acestea, în anumite organe de presă aservite preşedintelui suspendat, am asistat la un adevărat bombardament dezinformativ: de la punerea pe piaţă a unor formule alarmiste, gen „democraţia în pericol”, „întoarcerea la FSN”, „lovitură de stat” etc. până la exagerarea consecinţelor de natură economică şi politică externă a ultimelor evenimente din jurul demiterii. Mai nou, Liiceanu şi intelectualii de casă ai lui Traian Băsescu au trimis în eter o scrisoare deschisă în care mimează indignarea. Din păcate pentru aceşti susţinători interesaţi ai preşedintelui, ecoul atât în exterior cât şi în interior este anihilat de însăşi actele constant necugetate ale lui Traian Băsescu. În plus, la ora actuală, în Europa, după trecerea „în rezervă” a lui Berlusconi şi Sarkozy, se pare că plecarea lui Traian Băsescu este acceptată cu resemnare, dacă nu cu nerăbdare.
Erorile politice ale lui Traian Băsescu şi ale partidei sale din PDL la adresa principiilor democraţiei au fost atât de flagrante încât acum sunt necredibili când ţipă de dragul acesteia. Este de ajuns să amintim eliminarea turului al doilea la alegerile locale sau intenţia de a comasa alegerile locale cu cele generale pentru a ne da seama ce intenţii „democratice” stăteau la baza lor. Destinul le-a jucat însă o farsă cruntă prin demiterea guvernului pedelist şi, după cum observa adversarul lor, Victor Ponta, aceste măsuri s-au întors împotriva lor.
Lista ar putea continua şi cu alte fapte la fel de democratice. Alături de acestea, la fel de semnificativ, rămâne însă „stilul” de conducere a lui Traian Băsescu asimilat cu unul autoritarist, discreţionar şi bazat pe metode din lumea poliţiei politice de odinioară, precum insinuarea, denigrarea, demascarea şi, în subsidiar, şantajul. Cu toate aceste ocazii, impresia pe care a indus-o a fost aceea de dominaţie absolută şi de reglare de conturi cu cei care îi ameninţau poziţia. După episoadele din cariera sa politică precum „bileţelul Elenei Udrea”, afirmaţiile la adresa Regelui Mihai, cariera sa avea să se încheie în acelaşi stil, prin episodul „Dottore!”, insinuare care i-a determinat pe mulţi să vadă în aceasta nu atât un caz de justiţie, cât unul de reglare de conturi şi de ranchiună. Lucrând cu astfel de mijloace, Traian Băsescu şi-a anticipat situaţia şi şi-a antagonizat atât populaţia care-i fusese fidelă, dar mai ales pe membrii PDL, care au evadat în cele din urmă la adversarii lor politici. Să recunoaştem că este o adevărată performanţă negativă în a-ţi transforma aliaţii în adversari, de multe ori prin gesturi gratuite.
USL, un nume pentru neaşteptările românilor
De cealaltă parte a baricadei politice, USL-ul, al cărui nucleu dur este PSD-ul, este departe de a reprezenta aşteptările românilor spre mai bine. Cel puţin în virtutea memoriei recente despre acest partid. Mare parte din românii prezenţi la vot au votat mai degrabă împotriva PDL-ului şi a personificării sale, Traian Băsescu. La ora actuală, USL-ul se prezintă ca un conglomerat conjunctural de partide şi interese, ceea ce i-a ţinut împreună până în prezent a fost tot ura faţă de adversarul lor. Rămâne de văzut când se vor despărţi, iar acest lucru se va întâmpla probabil după alegerile generale, când va fi vorba despre împărţirea puterii. În multe judeţe deja, înţelegerile preelectorale dintre PSD şi PNL au fost aruncate la gunoi cu cinism. Acesta a fost cazul şi la Primăria Piteşti, unde era previzibil că Tudor Pendiuc îi va înşela pe liberali şi nu va oferi postul de viceprimar lui Radu Perianu, după cum promisese când era la ananghie. Acelaşi lucru li se va întâmpla şi alegătorilor acestei alianţe după consumarea alegerilor din toamnă, când, culmea cinismului, li s-a promis reîntregirea salariilor micşorate de Traian Băsescu. În plus, USL-ul este bântuit de umbra şi interesele unui personaj în oglindă cu Traian Băsescu, Dan Voiculescu, care nu promite nimic de bun augur. Desigur că lucrurile se vor tranşa şi în această privinţă după alegeri, rolul de echilibru în acest caz revenindu-i, de data aceasta, PSD-ului, un partid cu interese şi baroni mai mari decât cei ai PNL-ului, care, la o adică, pot înfrunta poftele lui Felix.
Până la urmă, problemele de profunzime sunt două: reformarea PSD-ului şi transformarea sa într-un veritabil partid social-democrat şi autonomia PNL-ului, partid din ce în ce mai teleghidat, în ultima vreme, de diverse personaje. Din păcate, în ceea ce priveşte reforma PSD-ului, aceasta are şanse mai mici la ora actuală prin iminenta scoatere din joc a lui Victor Ponta, probabil cel mai proeminent reprezentant al tinerilor din PSD. Din această perspectivă, jocul murdar al lui Traian Băsescu nu a făcut decât să întărească latura veche a PSD-ului, odinioară în FSN-ul din care a făcut parte şi el. Probabil că, totuşi, sub presiunea externă şi din experienţa spaimei şi luptei baronilor acestui partid cu Băsescu, se va ivi o oarecare adiere de social-democraţie şi prin acest partid şi prin ţara Românească, lucru care, până în prezent, dincolo de clamarea numelui de social-democrat, nu s-a prea văzut. În acest sens, marea problemă a PSD-ului, din care decurg şi problemele de caracter ale multora din reprezentanţii săi, este una doctrinară. Aş spune că mulţi dintre pesedişti, pe lângă faptul că nu cred în valorile social-democraţiei, nici măcar nu ştiu prea bine ce reprezintă aceasta azi. O dovadă sugestivă în acest sens sunt defilările lui Che Guevara de la Constanţa. Adevărul este că acestui partid îi lipsesc doctrinarii şi intelectualii veritabili de stânga, neducând însă lipsă de activişti mediocri, mai slabi decât activiştii de odinioară ai PCR-ului. Ironia face ca cel mai pregătit în înţelegerea esenţei social-democraţiei, deşi cam datat, să rămână tot Ion Iliescu.
Dovada flagrantă a acestui diletantism doctrinar a fost incapacitatea PSD-ului de a propune argumente temeinice împotriva măsurilor radicale propuse de PDL-ul „neoliberal” al lui Boc, ghidat de Traian Băsescu. Este vorba despre o serie de fapte pornind de la distrugerea sindicatelor şi a acţiunii sociale, până la cele trei legi (a muncii, a educaţiei şi a sănătăţii), care aproape că au scos în afara societăţii româneşti conceptele de drepturi sociale şi bunuri publice. Culmea e că cea mai bună reacţie la legislaţia muncii a venit de la liberala Mariana Câmpeanu, cea la legea sănătăţii, de la un om din afara politicii, Raed Arafat, şi cea mai slabă şi anacronică reacţie, cea la Legea Educaţiei, a venit de la pesedista Ecaterina Andronescu. Oricum, cele trei legi, dincolo de retorica belicoasă şi mincinoasă cum că ar reprezenta reforme, trebuie amendate în conformitate cu realităţile actuale din UE, care pun în relaţie ideea de performanţă economică cu ideea bunurilor publice sau cea a drepturilor sociale, adică în conformitate cu doctrinele de centru-stânga. A se înţelege că nu socialismul lui Che Guevara, Castro sau Lukashenko. Dar pentru asta, evident, îţi trebuie ceva social-democraţi updataţi.
Ca o concluzie, totuşi realist-optimistă, adecvată spaţiului mioritic, de furat se va mai fura şi de acum încolo de la cetăţeni sau din patrimoniul românilor, însă cred că mult clamata reformă a instituţiilor statului nu se poate realiza înainte ca partidele politice din România să se maturizeze doctrinar, adică să înţeleagă, să creadă şi să respecte valorile doctrinelor sub flamurile cărora defilează. Până la urmă, marea impostură care i se reproşează puterii din România, de la PDL la USL, este că adoptă doar forma, dar nu şi fondul, şi asta cam în toate domeniile. Cred că adevăratele investiţii pe care ar trebui să le facă UE în România sunt cele în partidele de aici, cam subţiri şi labile la nivel de idei şi consecvenţă. Ştiu eu, poate ar trebui să fie luaţi cel puţin la rost de către familiile politice la care s-au aciuat cu emfază, fie aceasta familia popularilor sau cea a socialiştior, de exemplu.
Deocamdată, din această mascaradă, cei care au de pierdut suntem noi, cetăţenii din România.
