Afirmația potrivit căreia muncitorii veniți din Nepal sunt mai ieftini și au „pretenții mai mici” decât angajații români a reaprins o dezbatere veche și incomodă: România duce lipsă de forță de muncă sau, mai degrabă, de locuri de muncă suficient de bine plătite?
Declarația îi aparține lui Călin Cozma, președintele executiv al Federației Patronatelor din Industria Ospitalității din România (FPIOR) și a fost făcută în contextul discuțiilor despre deficitul de personal din HoReCa și despre importul tot mai mare de forță de muncă din afara Uniunii Europene.
Potrivit informațiilor publicate de Adevărul, Cozma a recunoscut deschis că firmele din industria ospitalității apelează la muncitori străini nu doar pentru că România nu mai dispune de suficient personal, ci și pentru că aceștia reprezintă, în anumite situații, o variantă mai ieftină pentru angajatori.
„Un angajat care vine din Nepal câștigă mai puțin și are pretenții mai mici decât un angajat din România”, este ideea exprimată de reprezentantul patronatului.
Afirmația a provocat imediat reacții, pentru că mută discuția din zona simplă a deficitului de personal într-o zonă mult mai sensibilă: cât este dispus angajatorul român să plătească pentru munca unui român și cât de mult se bazează anumite sectoare economice pe disponibilitatea unor muncitori străini de a accepta venituri și condiții pe care românii le consideră insuficiente?
Muncitorul străin, soluție pentru deficit sau soluție pentru costuri?
Călin Cozma susține că industria are nevoie de muncitori străini pentru că România nu mai dispune de suficientă forță de muncă.
Fenomenul este real. Milioane de români lucrează în străinătate, iar anumite domenii au ajuns să întâmpine dificultăți serioase în recrutarea personalului.
Problema apare însă atunci când argumentul deficitului de forță de muncă este pus alături de argumentul costului redus.
Pentru un angajator, diferența poate fi importantă. Un muncitor venit dintr-o țară în care veniturile sunt mult mai mici poate considera atractiv un salariu care, pentru un român cu cheltuieli și obligații financiare raportate la nivelul de trai din România, este insuficient.
De aici și întrebarea care a apărut în dezbaterea publică: este muncitorul străin mai „puțin pretențios” sau pur și simplu are nevoie de acel loc de muncă într-o asemenea măsură încât acceptă condiții pe care un român le-ar refuza?
Este o diferență importantă.
De la „nu găsim oameni” la „nu găsim oameni la banii pe care îi oferim”
În multe domenii, formula „nu găsim oameni” a devenit aproape un refren.
Dar există și o întrebare pe care patronii o evită uneori: nu găsim oameni sau nu găsim oameni dispuși să lucreze pentru salariul oferit?
Cele două situații nu sunt identice.
Dacă un restaurant, hotel, pensiune sau altă companie oferă un salariu pe care piața muncii îl consideră prea mic, soluția capitalistă clasică ar trebui să fie creșterea remunerației pentru atragerea personalului.
În schimb, dacă aceeași companie poate găsi lucrători din Asia dispuși să accepte acel nivel salarial, presiunea pentru majorarea veniturilor angajaților români scade.
Iar aici se află probabil adevărata miză a întregii discuții.
Patronatul spune că vrea români și salarii mai bune
Călin Cozma nu susține însă că industria ar trebui să renunțe la angajații români.
Dimpotrivă, acesta afirmă că și-ar dori ca firmele din HoReCa să poată păstra mai mulți angajați români calificați și să le ofere salarii mai bune.
Propunerea patronatului este ca statul să subvenționeze o parte din costurile salariale pentru angajații cu venituri mici.
Aici apare însă o altă controversă: de ce ar trebui contribuabilul să suporte o parte din costul salarial al unei afaceri private?
Dacă o afacere nu își poate permite să plătească un salariu competitiv, intervenția statului poate ajuta pe termen scurt, dar riscă să transforme problema într-una permanentă.
Practic, contribuabilul ar putea ajunge să subvenționeze un model de business care nu reușește să atragă suficient personal prin salariile oferite.
Cât câștigă muncitorii străini în România
Veniturile muncitorilor străini diferă semnificativ în funcție de domeniu, calificare și experiență.
Ofertele pentru muncitorii necalificați sau pentru anumite posturi de operator se situează în jurul valorii de 2.700-3.500 de lei net lunar, în timp ce în construcții și producție veniturile pot ajunge la aproximativ 4.500-5.000 de lei net.
În cazul șoferilor profesioniști, veniturile pot fi considerabil mai mari, în funcție de experiență, diurne și condițiile contractuale.
La acestea se pot adăuga cazarea, masa, tichetele de masă sau alte beneficii.
Pentru un muncitor din Nepal, Sri Lanka sau India, un asemenea venit poate reprezenta o diferență majoră față de ceea ce ar putea obține în țara de origine.
Pentru România însă, problema trebuie analizată și din perspectiva costului vieții.
Un salariu de 3.000 de lei poate fi atractiv pentru cineva care vine dintr-o economie cu venituri mult mai mici, dar poate fi considerat insuficient de către un român care trebuie să plătească chirie, utilități, transport și hrană la prețurile din România.
„Are pretenții mai mici” – formularea care a aprins dezbaterea
Exact această expresie a devenit punctul central al reacțiilor din mediul online.
Unii comentatori consideră că muncitorii străini nu sunt neapărat mai „ieftini” sau mai puțin pretențioși, ci sunt pur și simplu într-o poziție în care au mai puțină putere de negociere.
Un muncitor venit de la mii de kilometri distanță, care depinde de angajator pentru locul de muncă, cazare și integrarea în România, nu se află întotdeauna în aceeași poziție de negociere ca un român care poate pleca de la un loc de muncă și își poate căuta altul.
De aici apare și întrebarea dacă diferența de comportament față de angajator este determinată de caracterul muncitorului sau de poziția sa economică.
Trebuie spus însă că asemenea afirmații nu pot fi generalizate fără studii și date concrete privind condițiile de muncă ale muncitorilor străini.
Unii angajatori spun că diferența este, de fapt, motivația
În dezbatere au apărut și opinii din partea unor angajatori care susțin că muncitorii nepalezi nu sunt neapărat mai ieftini după calcularea tuturor costurilor.
Recrutarea, transportul, cazarea și celelalte beneficii oferite angajatului străin pot ridica substanțial costul total pentru companie.
Potrivit unei opinii exprimate de un angajator în dezbatere, condițiile de muncă sunt aceleași pentru români și străini, iar diferența ar consta mai degrabă în faptul că muncitorii veniți din Asia ajung în România cu obiectivul foarte clar de a munci și de a trimite bani familiei.
Este însă o experiență individuală și nu poate fi transformată automat într-o concluzie despre întreaga categorie a muncitorilor străini.
România a devenit o țară de destinație pentru muncitorii asiatici
Diferența de venituri dintre România și țările de origine explică într-o mare măsură fenomenul.
Pentru un muncitor din Nepal, România poate reprezenta o oportunitate economică importantă. Chiar și un salariu relativ modest după standardele românești poate fi mult superior veniturilor disponibile în țara de origine.
În același timp, România se confruntă cu un deficit de personal în numeroase sectoare.
Pentru 2026, contingentul de lucrători străini nou-admiși pe piața muncii a fost stabilit la 90.000 de persoane, semn că autoritățile consideră în continuare recrutarea din afara țării o soluție pentru acoperirea deficitului de forță de muncă.
Problema este că această soluție poate deveni o sabie cu două tăișuri.
Pe de o parte, permite firmelor să funcționeze și acoperă posturi pentru care nu se găsesc angajați.
Pe de altă parte, poate reduce presiunea pentru creșterea salariilor în sectoarele care se bazează masiv pe forță de muncă necalificată sau slab calificată.
Cine plătește, în final, pentru un model bazat pe salarii mici?
Aici discuția devine una despre modelul economic al României.
Dacă firmele nu pot găsi români pentru anumite salarii, iar soluția este importul de forță de muncă din state cu venituri mult mai mici, întrebarea legitimă este dacă România își dorește o economie construită în jurul forței de muncă ieftine.
HoReCa nu este singurul sector în care apare această problemă. Construcțiile, agricultura, producția, transporturile și alte domenii au apelat tot mai mult la muncitori din afara Uniunii Europene.
Fenomenul poate fi justificat economic atunci când nu există suficient personal disponibil.
Dar devine discutabil atunci când avantajul competitiv al unei afaceri este construit în primul rând pe faptul că poate găsi oameni dispuși să muncească pentru mai puțini bani.
„Ori suntem capitaliști, ori nu mai suntem”
O parte dintre reacțiile la declarația reprezentantului patronatului au mers exact în această direcție.
Criticii subvenționării salariilor de către stat susțin că o economie de piață presupune ca angajatorul să suporte costul forței de muncă necesare pentru propria afacere.
Dacă un restaurant, hotel sau altă companie are nevoie de oameni, piața ar trebui să stabilească salariul necesar pentru a-i atrage.
Iar dacă acel salariu este prea mare pentru modelul de business al companiei, poate că problema nu este lipsa muncitorilor, ci chiar viabilitatea acelui model de business.
Este o întrebare incomodă, dar legitimă.
Cât de mult din economia românească trebuie să fie construită pe salarii mici și cât de mult ar trebui să fie construită pe productivitate, tehnologie și valoare adăugată?
Banii trimiși acasă: pierdere sau câștig pentru România?
Un alt argument invocat în dezbatere este cel al banilor pe care muncitorii străini îi trimit familiilor din țările de origine.
Este firesc ca o parte din veniturile lor să fie transferată în Nepal, Sri Lanka, India sau alte state.
Pe de altă parte, atât timp cât sunt angajați legal, acești muncitori plătesc contribuții și taxe aferente muncii lor în România.
Prin urmare, efectul economic nu poate fi redus la ideea că „banii pleacă din țară”.
Există taxe, contribuții, consum local, chirii, servicii și alte activități economice generate de prezența lor.
Problema reală este mai complexă și trebuie analizată prin prisma întregului circuit economic.
România trebuie să decidă ce fel de economie vrea
Declarația „nepalezii sunt mai ieftini decât românii” are meritul, chiar dacă formularea este controversată, de a pune pe masă o problemă pe care România a evitat-o prea mult timp.
Nu este suficient să spunem că avem nevoie de muncitori străini. Trebuie să discutăm și de ce anumite sectoare nu reușesc să atragă români.
Este vorba despre salarii? Despre condiții de muncă? Despre fiscalitate? Despre emigrație? Despre lipsa calificărilor? Despre productivitatea redusă?
Probabil despre toate la un loc.
Muncitorii nepalezi, indieni sau srilankezi nu sunt problema în sine. Ei răspund unei cereri existente pe piața muncii și încearcă să obțină un venit mai bun decât cel pe care îl pot obține acasă.
Întrebarea pe care România trebuie să și-o pună este însă alta:
dacă pentru a menține o parte din economia românească funcțională avem nevoie de oameni care acceptă salarii pe care românii nu le mai acceptă, nu cumva problema este mai degrabă la nivelul economiei decât la nivelul muncitorilor?
Iar dacă răspunsul este „da”, atunci soluția pe termen lung nu poate fi doar aducerea continuă de oameni din țări cu venituri mai mici.
Soluția ar trebui să fie o economie capabilă să ofere salarii suficient de bune pentru a-i convinge pe români să rămână, să se întoarcă și să muncească în propria țară.
