România este membră NATO de peste două decenii și a intrat în Uniunea Europeană în 2007, însă instituțiile sale de informații funcționează după legi rămase în mare parte din perioada de tranziție de după comunism. O analiză realizată de Libertatea arată că SRI, SIE și SPP au un model de organizare militarizat care prezintă asemănări izbitoare cu legislația care reglementează FSB, SVR și serviciul rus de protecție a demnitarilor. Diferența majoră este că, în democrațiile occidentale, serviciile interne și externe sunt, în mod obișnuit, instituții civile.
Problema ridicată de analiza Libertatea depășește simpla comparație între două seturi de legi. Ea pune sub semnul întrebării modelul instituțional după care România își organizează serviciile de informații și măsura în care acesta corespunde standardelor democratice ale spațiului euro-atlantic.
În timp ce România este parte din NATO și UE, trei dintre principalele sale servicii – SRI, SIE și SPP – au personal format în majoritate din cadre militare.
În Rusia, situația este asemănătoare. FSB, SVR și structura federală responsabilă de protecția demnitarilor au, la rândul lor, un statut în care personalul militar ocupă un rol esențial.
România și Rusia: două legislații care seamănă surprinzător de mult
Comparația legislativă prezentată de Libertatea pornește de la statutul personalului.
Legea SRI prevede că personalul instituției este format din cadre militare permanente și salariați civili, militarii având drepturile și obligațiile prevăzute pentru militarii Armatei Române.
În cazul FSB, legislația rusă stabilește, la rândul său, existența personalului militar și civil.
Modelul se repetă și în cazul serviciilor externe.
SIE este alcătuit din cadre militare și salariați civili, în timp ce legislația rusă privind SVR prevede, de asemenea, personal militar și personal civil.
Situația este similară și în cazul serviciilor de protecție. SPP are personal militar și civil, în timp ce structura rusă echivalentă are, potrivit legislației citate de Libertatea, personal militar și civil.
Asemănarea nu se rezumă, așadar, la o singură instituție. Același tipar apare la toate cele trei servicii românești analizate și la cele trei structuri rusești corespondente.
93% dintre angajații SRI sunt militari
Datele furnizate chiar de SRI în cadrul analizei sunt relevante.
Potrivit informațiilor transmise publicației, aproximativ 93% din personalul SRI are statut militar, în timp ce numai 7% sunt salariați civili.
Mai mult, personalul operativ este format din cadre militare, iar chiar și în zona administrativă aproximativ 74% dintre angajați au statut militar.
În cazul SIE și SPP, instituțiile nu au comunicat procentele privind personalul militar și civil, invocând caracterul clasificat al informațiilor.
Astfel, România are servicii de informații în care statutul militar nu reprezintă o excepție, ci regula.
De unde vine acest model?
Explicația trebuie căutată în istoria serviciilor secrete românești.
Securitatea comunistă a fost construită în perioada de după instalarea regimului comunist, sub puternică influență sovietică. Structura sa era militarizată și îndeplinea atât atribuții de informații interne și externe, cât și misiuni de protecție a regimului.
După 1989, Departamentul Securității Statului a fost desființat, însă modelul instituțional nu a fost reconstruit de la zero după tiparul occidental.
Parlamentul a adoptat succesiv legile care reglementează cele trei servicii:
- Legea SRI – 1992;
- Legea SIE – 1998;
- Legea SPP – 1998.
Au trecut apoi mai bine de două decenii de la aderarea României la NATO și aproape două decenii de la aderarea la UE, fără ca aceste acte normative fundamentale să fie înlocuite printr-o reformă structurală care să aducă serviciile într-un model clar civil și occidental.
Un fost model sovietic, păstrat după aderarea la Occident
Istoricul Matei Gheboianu, citat de Libertatea, explică faptul că după desființarea oficială a Securității, noile instituții au reapărut pe un model similar, iar oamenii proveniți din vechile structuri au continuat să aibă o influență importantă.
Potrivit analizei, tranziția de după 1989 nu a însemnat și o ruptură instituțională completă de modelul sovietic.
Una dintre explicațiile avansate este și atractivitatea statutului militar, cu beneficiile asociate acestuia, inclusiv regimuri speciale de pensionare.
Rezultatul este paradoxal: România s-a occidentalizat politic și strategic, dar o parte importantă a arhitecturii sale de intelligence a rămas ancorată în logica instituțională a perioadei de tranziție.
Ce se întâmplă în democrațiile occidentale?
Aici apare una dintre cele mai importante concluzii ale comparației.
În comunitatea euro-atlantică, modelul dominant face o distincție clară între serviciile civile de informații și structurile militare de intelligence.
Serviciile care se ocupă de informațiile interne și externe sau de protecția demnitarilor sunt, în general, organizate ca instituții civile. Componenta militară este rezervată în principal serviciilor de informații ale forțelor armate și unor structuri specializate.
Același principiu poate fi observat în comunitatea Five Eyes, formată din Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Australia și Noua Zeelandă.
În această logică, militarizarea masivă a serviciilor civile nu este norma unei democrații occidentale.
Rusia nu este singurul exemplu, iar aici apare adevărata problemă
Analiza Libertatea indică faptul că, în afara Rusiei, există și alte state în care serviciile de informații sunt organizate într-un regim militarizat.
Printre exemple sunt menționate Pakistanul și Brazilia, state clasificate în literatura de specialitate drept democrații hibride sau care au avut perioade și caracteristici de regim hibrid.
De aici rezultă o întrebare incomodă pentru România:
De ce un stat membru NATO și UE păstrează pentru serviciile sale de informații un model de personal și organizare care seamănă mai degrabă cu cel întâlnit în Rusia și în unele regimuri hibride decât cu modelul dominant din democrațiile occidentale?
Aceasta nu înseamnă automat că România este un regim hibrid. România este o democrație constituțională și membră a structurilor euro-atlantice. Dar militarizarea serviciilor reprezintă o anomalie instituțională care merită discutată tocmai din perspectiva standardelor democratice pe care România și le-a asumat.
SRI, SIE și SPP – instituții civile sau structuri cu logică militară?
Problema nu este existența unor militari în serviciile de informații. În orice stat democratic pot exista structuri militare de intelligence.
Întrebarea este alta: cât de mare trebuie să fie componenta militară a serviciilor civile și cine exercită controlul asupra lor?
Într-o democrație matură, serviciile de informații trebuie să fie supuse unui control civil și parlamentar real, cu mecanisme eficiente de verificare, responsabilizare și limitare a puterii instituționale.
Or, atunci când aproape întregul personal operativ al unui serviciu are statut militar, apare inevitabil problema raportului dintre logică militară, secret instituțional și control democratic.
România a intrat în NATO, dar serviciile au rămas în anii ’90
Poate cea mai puternică concluzie a analizei este una simplă: România s-a schimbat mult mai repede decât legile care reglementează serviciile sale de informații.
Țara a intrat în NATO în 2004 și în Uniunea Europeană în 2007. A trecut prin transformări profunde ale instituțiilor, economiei și societății.
În schimb, legislația fundamentală pentru SRI, SIE și SPP datează în principal din anii 1992-1998.
Iar acest decalaj lasă România într-o situație greu de explicat: un stat integrat în nucleul politic și militar occidental, dar cu servicii de informații construite pe o arhitectură legislativă care păstrează elemente ale vechiului model militarizat și care prezintă asemănări semnificative cu legislația actuală a serviciilor rusești.
Nu este doar o problemă de trecut.
Este o întrebare despre cum ar trebui să arate serviciile secrete ale unei democrații europene în 2026 și dacă România este pregătită, după mai bine de trei decenii de la căderea comunismului, să facă reforma pe care nu a făcut-o în anii ’90.
