Mioveniul are în el ceva artificial și fragil. Asemenea unui balon de săpun.
Mioveniul, așa cum îl știm astăzi, a luat ființă în anii 1980 ( era un sat anonim al comunei suburbane Colibași) atunci când Uzina Dacia avea peste 32 000 de angajați, majoritatea locuitori ai Piteștiului, aflat la o distnață de 15 kilometri, și când Ceaușescu a decis că s-ar face o economie substanțială la buget dacă toți acești navetiști ar locui la doi pași de poarta fabricii de automobile.

Sigur, sunteți destui care vă amintiți sutele de autobuze ale uzinei care legau Piteștiul de Colibași la orele schimburilor de tură. Drept urmare, a fost construit cartierul de blocuri, căci despre un cartier vorbim, care reprezintă astăzi ceea ce generic numim Mioveni, apoi numele a fost atribuit întregii comune Colibași de atunci și, în cele din urmă, localitatea a fost declarată oraș. Mai mult, partidul comunist a ordonat ca toți angajații Daciei cu domiciliul în Pitești să fie mutați la Mioveni, iar celor care solicitau o locuință să li se repartizeze (pe atunci locuințele în orașe erau repartizate de stat, adică de partidul comunist) doar în Mioveni.

Pompos, același Mioveni fusese denumit oraș satelit al Piteștiului. Primul semn că Mioveniul nu este decât un oraș-balon de săpun a apărut chiar atunci, în anii 1980, când piteștenii care lucrau la Dacia și care primiseră somația să se mute acolo (apartamentele lor din Pitești, ca și cele care le fuseseră repartizate la Mioveni, erau proprietatea statului) au găsit, români ingenioși și descurcăreți fiind, soluția salvatoare – divorțul. Divorțau doar pe hârtie astfel încât unul dintre soți să rămână în apartamentul din Pitești în timp ce celălalt se prefăcea că se muta în „orașul” de la porțilei uzinei. Până și comuniștii au realizat că dăduseră greș și au renunțat la ideea de a strămuta mii de oameni. Cu toate acestea, fiecare proaspăt angajat la Dacia era sortit Mioveniului, mai ales dacă era muncitor, doar inginerii sau cei din zona administrativă mai puteau spera la o repartiție de apartament în Pitești, obținută cu greu și numai după activarea codului PCR-Pile, Cunoștințe, Relații (cât de actual, dar în alte registre!!) la vârful județenei de partid.
După Revoluție, Mioveniul a încercat să crească, spun că a încercat pentru că nu a crescut, este, în esență, același cartier de blocuri comuniste care era și în 1989. E drept că a mai apărut câte un supermarket mai bine luminat, parte a unei rețele comerciale, dar nu există încă nici măcar un singur centru de retail care să aibă drept ancoră un hypermarket de mari dimensiuni. Și la Dacia se câștigă bine. Asta demonstrează că, deși trăim într-o epocă a consumului, Mioveniul nu are forță pentru consum, nu poate depăși nivelul consumului de cartier. La fel de drept este și că în orașul de la poarta Daciei au mai apărut două puncte de reper, o catedrală ortodoxă, parcă prea mare pentru un oraș care nu-și poate depăși condiția de cartier de blocuri, și un spital, singurul spital de stat nou-nouț construit în România după 1989, un spital care parcă strigă la cer și nu-l aude nimeni că este obiectivul potrivit la locul nepotrivit. Inaugurat cu surle, trâmbițe, politicieni, politruci, popi și prostime în urmă cu două luni, Spitalul Mioveni nu funcționează. De ce? Pentru că, în bunul spirit al neocomunismului românesc de rit pesedist, s-a inaugurat finalizarea construcției, nu începerea activității spitalicești. În orice loc guvernat de bun simț din lumea asta, inaugurarea aceasta s-ar fi făcut în momentul în care spitalul ar fi avut toată aparatura montată și în stare de funcționare, toată schema de personal de la portar la director completă și gata de muncă și, deja, primul pacient prezentat la recepția unității în vederea primirii îngrijirilor de care avea nevoie. A mai spus cineva ceva despre acest spital în cele două luni de la inaugurare, se întâmplă ceva acolo? Nu. De ce? Pentru că inaugurarea acelui spital nu a fost decât un balon de săpun care s-a spart imediat după tăierea panglicii. Atunci, în sptembrie, cineva din Mioveni îmi spunea că, după începerea construirii spitalului, orașul a început să simtă efortul bugetar și că, în ciuda poleielii cu care autoritățile de acolo încearcă să ia ochii opiniei publice, gunoiul începe să se vadă de sub preș pe străzile care nu mai sunt așa curate și, mai ales, după blocuri și între blocuri. Aceleași blocuri din anii 1980. „Merită, măcar o să avem un spital ultramodern și foarte aproape de casă, și cu doctori de primă mână, așa ne-a promis primarul”, spunea omul. Deocamdată, oamenii din Mioveni au doar o clădire în care ar fi trebuit să funcționeze un spital. Baloane de săpun, nu-i așa?
Să fim cinstiți, Mioveniul fără Dacia nu ar fi existat, dar Mioveniul cu Dacia ar fi putut fi mult mai mult decât este acum, un cartier de blocuri din anii 1980 izolate cu polistiren și racordate la internet și televiziune prin satelit. Mioveniul este un oraș care, cel puțin până acum, și-a ratat șansa, nu din cauza cetățenilor săi, ci din cauza celor care l-au administrat, niște baloane umanoide de săpun umflate peste preaplinul normalității de propria suficiență. Mioveniul nu are niciun merit și nicio vină pentru trecerea sa prin timp, are doar norocul de a găzdui Dacia și ghinionul de a fi administrat de oameni care nu au înțeles cu adevărat acest noroc. La fel și Argeșul în întregul său, la fel și capitala Argeșului, Piteștiului. Ce faceți, dragi tovarăși administratori ai acestor locuri, cu acest oraș numit Mioveni în afara faptului că vă prea umpleți sinele cu el? Ce veți face când se va sparge balonul de săpun?

Florin Negru

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here