Românii sunt frumoşi, olandezii sunt civilizaţi. Noi mergem cu bolizii să cumpărăm pâine, ei nu se mai despart de biciclete pentru nimic în lume. Par relaxaţi mereu, îi vezi pedalând cu pletele în vânt fără să le pese de nimic. Nici nu au de ce. Maşini circulă puţine şi pistele pentru biciclete sunt generoase.
Olanda e o ţară aranjată cu rigla. De la copacii din parcuri şi până la felul în care sunt poziţionate casele, străzile, felul în care circulă autobuzele, trenurile, orice este tras la centimetru. Desigur, mai vezi şi pe la ei câteva „derapaje” însă atunci când mergi în vizită din România în Olanda simţi că parcă ai coborât pe o altă planetă, unde totul e curat şi frumos. La ei e linişte, uneori obositor de linişte, dar când îi apucă gălăgia sigur este unul dintre cele mai nepotrivite momente. Olandezii sunt calmi şi civilizaţi, viaţa lor curge în linie dreaptă şi, probabil, şi felul în care simt şi gândesc. Pentru ei, regula pare să fie regulă, pe când pentru noi, voluptatea încălcării regulilor face parte din spiritul neamului.
Nu sunt aici de multe zile şi nici nu am să stau mult. Nu am cunoscut români care să mai semene a români, doar alte naţii din toate colţurile lumii. E bine şi aşa. Nu duc lipsa românilor, încă. Dacă vreodată m-aş stabili într-o ţară precum Olanda, sigur mi-ar fi dificil să mă adaptez, dar aş face toate eforturile. Mi-ar fi greu să nu mai am parte de exuberanţa noastră balcanică măcar puţin, să nu mai am cu cine glumi aşa cum o fac românii, dar sigur aş scăpa pentru totdeauna de seminţe, gunoaie, câini (aici chiar toţi au stăpân), manele, vecini care-şi bat nevestele după ce se îmbată (apropo, şi olandezii se mai îmbată, dar aici pare că nevestele sunt cele care îi bat pe ei). Putem învăţa şi noi toate acestea, nu ar fi chiar atât de greu, problema este că nu vrem, „merge şi-aşa”.
Ca spirit naţional, românii adevăraţi sunt frumoşi. Românii adevăraţi sunt binecuvântaţi de Dumnezeu, sunt înzestraţi şi deştepţi, numai românii adevăraţi însă, cei decenţi, cei cu bun simţ, cei care îşi respectă încă valorile. E bine să ne amintim din când în când că suntem, noi, românii, binecuvântaţi, ca avem în noi toate ingredientele şi că ne mai trebuie doar un pic de mobilizare şi de unitate. Uşor de zis, greu de făcut!
În cele câteva zile de când sunt aici, mă simt bine, în siguranţă, în ordine, parcă trăiesc din nou normal, nu trebuie să mă mai uit peste umăr să vad dacă nu mă latră vreun maidanez, nici pe jos să văd de ce pet mă pot împiedica. E cu mult mai relaxant şi e şi normal că într-o astfel de ţară se poate să-ţi vezi şi de treaba ta aşa cum trebuie. Totuşi, sindromul „capra vecinului” există şi aici! Se pare că este ceva universal uman, ce-i drept, cu adevărat exacerbat la români, însă şi la ei se simte un interes permanent să se ştie cine cu cine, de ce, unde şi mai ales cum face, cu atât mai mult cu cât subiectul nu e olandez neaoş, ci vine din cine ştie ce altă ţară a lumii.
