Mihail Soare
„Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori. Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos.” Am reprodus un fragment din pamfletul „Baroane” semnat de Tudor Arghezi, apărut în „Informaţia zilei” din 30 septembrie 1943, dedicat lui Manfred von Killinger, şeful legaţiei germane la Bucureşti. Drept răsplată Arghezi a primit câteva luni bune de închisoare la Târgu-Jiu. În 2004, Mircea Cărtărescu publica şi el un inspirat text cu acelaşi titlu, pe care Adrian Năstase, din cantonamentul său de la Jilava, s-ar înghesui să-l considere, aşa cum bănuiesc că a făcut-o şi la data apariţiei, la o cafea sorbită delicat cu Dana pe veranda de la Cornu, doar o pastişă. Îl anunţ că nu e deloc aşa.
Pe vremuri, baronul era un titlu nobiliar, fiind răspândit aproape în întreaga Europă, originea cuvântului aflându-se, cel mai probabil, în franceza veche, acolo provenind, pare-se, din germană, regăsit în forme apropiate în mai toate limbile vorbite pe bătrânul continent, de la galeză şi turcă până la monegască, retoromană sau lituaniana Vicăi lui Piţi. Literatura a avut şi ea baronii ei: simpaticul mincinos von Münchhausen, ticălosul Bomburst al lui Ian Fleming, Marius Pontmercy din „Mizerabilii” lui Hugo, Vladimir Harkonnen din Universul Dune, scrisă de Frank Patrick Herbert şi mulţi alţii. La noi, baroni au existat doar în Banat şi Ardeal, Samuel von Bruckenthal fiind cel mai cunoscut, deşi unii purtători de cravate roşii îl confundă cu un muzeu din Sibiu. Odată cu venirea la putere a lui Ion Iliescu, care nu s-a sfiit pentru asta să-i dea la căpăţână lui Nea Nicu şi Coanei Leana, foştii lui colegi de picnic şi aruncat inele, celelalte regiuni, şi Moldova şi Dobrogea şi Oltenia şi Muntenia şi-au scos cu vârf şi îndesat pârleala în acest sens. Chiar dacă i s-a adăugat adjectivul local, baronul local tot baron este, iar puterile sale discreţionare, având, aşa cum spunea celebrul Nicolae Mischie, soarta comunelor în vârfurile pixurilor lor chinuite, asupra cărora se lasă aşijderea groparilor pe cazmale.
Îi poţi recunoaşte uşor, şi-au dedulcit boturile îmblănite sau nu la şampania franţuzească, batogul de nisetru şi caviarul, se îmbracă în costume Armani, Valentino sau Cavalli, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei în copilărie şi-n tinereţe umblau în haine peticite îndrăcit şi încălţaţi în tenişi decoloraţi, iar zilele în care mâncau varză sau fasole erau nişte bucurii fără margini. Nu mai fumează de multă vreme chiştoace de Amiral ori Carpaţi, ci doar havane dătătoare de rotocoale albăstrii, maşinile de lux pe care le conduc au luat locul bicicletelor cu şaua îmbrăcată-n bască ori al tractorului, vorbesc prost limba română, vocabularul lor conţinând, cu indulgenţă, vreo două sute de cuvinte, şi aproape toate acuzativele lor sunt eliptice de prepoziţii, nu citesc decât ziarele pe care le şpăguiesc (dar nu cu banii lor) să le ridice osanale, se plictisesc de moarte când sunt nevoiţi să asculte altceva decât hore, sârbe sau manele şi cască de le trosnesc fălcile dolofane la auzul unor inepţii simfonice fără sens. Au naturelul simţitor când îi chemi la DNA sau la Parchet, de cele mai multe ori luându-i cu leşin ori cu dor de ducă, considerând o obrăznicie crasă faptul că nu sunt lăsaţi să călărească instituţii, să fure voturi, să deturneze fonduri, să semneze acte în fals, să mânărească licitaţii, să şantajeze, să teleporteze terenuri, să zeciuiască achiziţii, şi ferit-a Domnul să-i critici prin gazete sau aiurea. Unii din ei au turnat la Secu, dar nu recunosc niciodată şi au făcut pe dracul în patru să-şi ardă dosarele, (mai nasol cu microfilmele, că alea au rămas), fac pe credincioşii, însă nu ştiu să se închine creştineşte cum se cuvine, dar s-au pus pe bune cu foştii lor colegi de dat în gât, acum înalte feţe bisericeşti, scriu în declaraţiile de avere şi de interese, pe care nenorociţii ăia de la ANI le răsfoiesc cu mâini tremurânde de teamă, tot felul de tâmpenii greu credibile şi mai toate băncile trecute în acele hârtii fără valoare se termină cu „benk”.
Nu vor fi niciodată von Dragnea, von Mazăre sau von Oprişan, dar vor fi, atâta vreme cât sunt liberi, baroni.
