Un om traversa pe trecerea de pietoni. Un altul a venit cu maşina, a călcat peste el şi a plecat mai departe… nepăsător. S-a întâmplat undeva în galaxia noastră, pe o planetă, într-o ţară. Întâmplător, numele său este România.
Să nu exagerăm totuşi! Aşa a fost dintotdeauna în istorie, un om a dat în cap altuia. Este vorba de o logică simplă, care ne spune că avem de a face doar cu două situaţii umane: cea de turmă şi cea de lup. Dacă nu vrei să fii turmă, atunci trebuie să devii lup. A treia posibilitate nu există. Conform acestui tip de logică canibală, angajaţii din mediul privat trebuie să se lupte cu cei de la stat, profesorii cu elevii şi părinţii acestora, medicii cu pacienţii, conducătorii auto cu pietonii.
Din fericire, modurile de agregare umană sunt mai multe. Oamenii se pot întâlni unii cu ceilalţi şi în ipostaze pozitive, pot coopera, se pot ajuta, se pot edifica. În astfel de situaţii vorbim despre identităţi colective precum cele de popor sau comunitate. La baza acestora nu stă conflictul, ci coeziunea socială, care presupune încredere şi respect.
În ceea ce mă priveşte, prefer ca înainte de a face parte în mod declarativ din vreun popor, să mă regăsesc într-o comunitate. Poporul este o noţiune mai abstractă, te trimite la angajamente absolute, la credinţa într-o genetică rasială, la mândrie exagerată faţă de propriul trib, la sacrificiul suprem faţă de neam. Poporul înseamnă, de asemenea, apelul la legătura de sânge a indivizilor. Comunitatea, în schimb, înseamnă apelul la educaţie, la capacitatea de a gestiona situaţii concrete de convieţuire, de a te ocupa de prezent şi a nu-l lăsa de izbelişte în numele unor himere sau a unor cai verzi pe pereţi.
Cazurile tot mai frecvente, precum cel de la începutul rândurilor de faţă, sunt catalogate în termeni sociologici drept anomie socială. Ceea ce înseamnă, mai simplu spus, stare de dezordine, neîncredere în norme şi valori, violenţă. Este o stare de disconfort care nu convine nimănui şi care se încearcă a fi depăşită în primă instanţă prin apelul la un model explicativ. Apoi, la un model de agregare pozitivă a indivizilor într-o colectivitate.
Cine doreşte să facă o analiză a discursului public românesc din ultima vreme, în această privinţă, va observa apelul tot mai frecvent la patriotism şi la popor. Este vorba, în opinia mea, de un patriotism rezidual, demagogic, uşor belicos şi ridicol, cu iz caragialesc. Ce înţeleg domnii aceştia (căci neo-tribunii sunt mai mulţi domni decât doamne!) este destul de difuz şi pueril. Unii fac apel la rămânerea în ţară a tinerilor, alţii la munca nelimitată în numele salvării economiei naţionale, alţii la solidaritatea săracului cu bogatul, altul la dublarea sonoră a filmelor străine în schimbul practicii pervertitoare de limbă prin titrare etc. Apelul la gogoşile patriotarde reflectă incompetenţa crasă şi lipsa de strategii sociale actualizate a celor care se proclamă elitele unei societăţi în criză.
Înainte să vorbim despre popor, mi se pare normal să ne ocupăm de comunitate, să o facem funcţională, să reînvăţăm respectul faţă de valori! Valorile civice stau înaintea valorilor naţionale. Înainte de a mă bate cu pumnul în piept că sunt român, mă înfiinţez într-o identitate mai simplă: am o casă, am o slujbă, beneficiez în mod real de serviciile de sănătate, de educaţie, îmi place să trăiesc în oraşul meu pentru că oamenii sunt amabili, pentru că sunt de încredere în tranzacţiile banale de zi cu zi.
Haideţi să lăsăm la o parte demagogia şi să încercăm să fim pur şi simplu cetăţeni înainte de toate. Nu ştiu cum să vă spun, dar pe românul Genică Boerică nu l-a impresionat românul Iulian Crăciun când acesta se afla sub roţile maşinii sale de lux. Cred însă, alături de Iulian Crăciun, că în Genică Boerică poate fi trezit Cetăţeanul din el. Cum? Simplu: prin respectarea legii!
