În spatele multora dintre lucrurile utile din jurul lumii construite de om stau idei. Ideile au putere susţinea un filosof politic britanic din secolul al XX-lea. Multe dintre lucrurile funcţionale de azi precum televizorul, avionul etc. sunt consecinţele unor idei care au avut drept scop ameliorarea condiţiei umane.
Societatea sau modelul social în care trăim nu este altceva decât un astfel mecanism de ameliorare la baza căruia stau în esenţă câteva idei generoase precum dreptatea socială, libertatea, cooperarea, evitarea conflictelor inutile.
Dacă există societăţi funcţionale, aceasta se întâmplă pentru că unii oameni au crezut în aceste idei şi le-au transpus, cu adaptările de rigoare, în practică. Societăţile de astăzi sunt mecanisme complexe în care oamenii interacţionează unii cu alţii mânaţi nu doar de un singur obiectiv, ci de mai multe. Unii caută libertate, alţii caută bani, avere, prestigiu putere, alţii caută dreptate şi echitate. Ei bine, oricât ar părea de abstracte aceste afirmaţii, societăţile de astăzi au mecanisme concrete de reglare şi satisfacere a acestor nevoi, etern umane în fond.
Un astfel de mecanism este sindicalismul, rolul său fiind reprezentarea echitabilă a angajaţilor în relaţia cu angajatorii. Sindicatul este una din pârghiile prin care se realizează ideea de dreptate socială. Există un fel de logică socială simplă: acolo unde oamenii trăiesc sentimentul de incorectitudine şi nedreptate, există frustrare; acolo unde există frustrare şi tensiune, avem de a face cu un conflict latent; iar acolo unde apar conflictul şi violenţa, avem de a face cu societăţi fragile, fără legitimitate, în dezagregare.
De ce oare în România ideea de sindicat a căzut în derizoriu fiind hulită atât de angajaţi cât şi de angajatori? O ilustrare tristă a acestei constatări fiindu-ne oferită de farsa neputincioasă de protest sindical organizat cu ocazia asumării în Parlament de către Guvern al deja celebrului (şi obositorului ) Cod al Muncii. Răspunsul este simplu şi totodată nu este atât de simplu. Nu este simplu deoarece ar trebui să luăm în considerare date istorice şi sociale cu privire la mentalitatea românească, precum lipsa educaţiei civice, laşitatea, egoismul etc. Este simplu dacă, mergând la esenţă, observăm că ideile mari sau ideile generoase nu pot fi transmise de către oameni mici şi meschini.
Mişcarea sindicală din România postdecembristă a fost confiscată de impostori. Din păcate, acesta este adevărul. De la liderii cei mari până la liderii cei mici. Sindicalismul nu a reprezentat nici pe departe pentru foarte mulţi implicarea într-o cauză sinceră, ci o nouă formă de oportunism. Aş avea chiar curajul să spun că a fost un proces de drenare organizată a tuturor lichelelor activistice şi comuniste către astfel de funcţii (nu cred că trebuie să le spunem roluri sociale). Bun, s-ar putea întreba cineva, care să fi fost scopul acestei „operaţiuni”? Nu crezi că este un scenariu de teoria conspiraţiei? Din nefericire, nu este nimic fictiv, ci absolut real. S-a întâmplat în România. Mobilurile au fost două, primitive dar clare: jaful şi compromiterea unor idei, aruncarea lor în derizoriu – ceea ce s-a şi întâmplat.
Întreaga istorie a sindicalismului românesc recent poate fi redusă la câteva scenarii simple. Intri în sindicat ca să parvii ulterior politic. Intri în sindicat ca să prosperi şi să-ţi faci firmă. Eşti susţinut ca lider sindical într-o întreprindere sau instituţie de stat pentru a ,,acoperi” şi a legitima acţiuni oneroase sub masca unei idei generoase.
Dacă am face un experiment imaginar, în care am întreba un membru de sindicat din Germania, de exemplu, şi un membru din România cum îşi reprezintă ei imaginea unui sindicalist, răspunsurile ar fi, cred, revelatoare. Germanul cred că ar vedea sindicalistul ca un reprezentant real al celorlalţi colegi, o persoană credibilă prin onestitate şi curaj, modest, căruia îi pasă de colegii săi, care nu este dispreţuitor, egoist, arivist şi lacom.
Oare cum ar răspunde românul?
În încheiere ţin să subliniez că aceste constatări s-au bazat pe fapte şi întâmplări reale de la noi şi nu am dat nume… pentru că sunt prea multe şi nu ar încăpea nici în zece cronici!
