Vorba argeşeanului Cătălin Grigore: „Şcoala gândirii ?”

Îndemnul adresat de un adult unui tânăr de a-şi antrena gândirea este aproape un truism.  Există totuşi atâtea nuanţe atunci când vorbim de gândire. Despre care gândire vorbim de fapt? Care este gândirea corectă, cea exersată de un informatician, cea a unui scriitor sau, de ce nu?, cea exersată prin meditaţie de un călugăr zen?

Să ne imaginăm că la un concurs de gândire sunt invitaţi în calitate de  specialişti în această activitate cei trei: informaticianul, scriitorul şi călugărul zen. Tema sau obiectul asupra căruia fiecare din ei trebuie să-şi exercite gândirea este una singură: ,,lumea”. Cu puţină observaţie, vom descoperi că nu numai interesul faţă de această temă, ci şi stilul, interdependente de altfel, sunt distincte, dacă nu diferite.

Informaticianul  se va dovedi cât se poate de operaţional în demersul său cognitiv, va căuta toate conexiunile posibile în vederea circumscrierii şi controlului tuturor funcţiilor obiectului său. Dacă este un bun şi ambiţios cercetător, atunci ,,lumea” pe care o are el în vedere ar trebui să fie una perfect operabilă, fără surprize.Aceasta ar fi pentru el lumea perfectă, iar în cazul său stilul de gândire adecvat este cel  inferenţial, de tipul dacă…atunci.

Scriitorul, în schimb, se va dovedi cât se poate de speculativ. Pe el nu l-ar interesa lumea aşa cum este ea în prezent, ci cum ar putea ea deveni. ,,Lumea” sa  este una posibilă, care decurge nu din inferenţe, ci din imaginaţie, iar stilul său de gândire ar sta sub semnul lui ,, ce ar fi dacă?”.

Călugărul zen, îmi închipui, ar încerca să-şi elibereze mintea atât de mecanismul implacabil al gândirii deductive cât şi de zborul liber al închipuirilor imaginaţiei. El s-ar putea să caute să înţeleagă  ceea ce este lumea dincolo de reprezentările minţii. Stilul său de gândire ar putea fi definit ca fiind reflexiv, meditativ, esenţial.

Evident, la sfârşitul concursului nu va exista nici un câştigător, iar întrebarea ,, Care a gândit cel mai bine?” se va dovedi a nu fi fost decât una retorică.

P.S.

Ideea rândurilor de faţă provine dintr-o discuţie la şcoală cu două colege umaniste, copleşite de performanţa în educarea minţii propriilor copii de către profilul ,,real”. Este de prisos să vobim mai mult decât trebuie despre limitele, altfel funcţionale, ale departajării destinului educaţional al copiilor în ,, real” şi ,,umanist”, uitând că ele nu sunt altceva decât banale mijloace şi nu scopuri în sine. Ce ne facem însă când şcoala însăşi a uita  Gândirea?  Când inteligenţa de tip I.Q.  este identificată cu însăşi gândirea? Lucrurile pot fi împinse şi mai departe, într-o discuţie despre limitele sistemului educaţional românesc, care, de exemplu, impune elevilor care susţin examenul de capacitate probe la disicpline pentru care nu au pur şi simplu vocaţie, inculcându-le astfel un complex de inferioritate, pe care risca să-l poarte pentru tot restul vieţii, separându-i în mod fals în ,,proşti” şi în ,,inteligenţi”. De ce în alte ţări, de unde provin profunzii noştri reformatori se ţine seama de acest aspect, iar la noi nu?