Mi s-a părut o formă de ipocrizie ca o mână de oameni, vreo câteva mii, să tulbure apele înainte şi în timpul vizitei Sfântului Părinte în Spania. S-au invocat motive financiare, cheltuirea a vreo cincizeci de milioane de euro în vremuri de criză. M-am gândit imediat la „părinţii” foarte lumeşti a căror cheltuială nu mai este ţinută cu atâta „sfinţenie”, ştiu eu, o Lady Gaga sau chiar un Bute al nostru pentru care s-a tocat imediat vreo două milioane de euro.
Ulterior, mi-am dat seama că pe undeva acei contestatari, mult mai puţini ca număr decât sutele de mii de pelerini cuvioşi, aveau pe undeva dreptate. Probabil inconştient, protestau împotriva confiscării unui imbold fundamental, sentimentul religios, de către o birocraţie ecleziastică. Realizez acuma că nu-mi plac papii, din orice religie ar fi ei, catolici, ortodocşi, protestanţi sau atei. Şi comparativ cu fostul (accidental Papă) Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict al XVI-lea este într-adevăr un papă standard prin frigiditatea sa. Dar, până la Papa de la Roma, spune o vorbă, ne mănâncă popii noştri, mai calzi, e drept, dar cu nimic mai sfinţi.
Dispreţuiesc, da, nu mă feresc de acest cuvânt, în egală măsură, fervoarea bigotismului religios cât şi pe cea a oamenilor fără Dumnezeu (care nu sunt totuna cu ateii sau honnêtes hommes, vorba lui Pascal, adică mult mai respectabili). Respect însă sentimentul religios, acea plantă firavă care ne oferă ocazia să fim pe deplin oameni prin conştientizarea limitelor noastre omeneşti, dar care, deopotrivă, prin deturnarea sa, ne face să fim neoameni sau suboameni, fanatici, torţionari, delatori, securişti, lacomi de slavă deşartă şi de averi, desfrânaţi etc.
Haideţi să ne gândim puţin! Ceea ce a fost persecutat în timpul totalitarismului comunist, declarat ateu, n-a fost religia – mereu o cârjă a puterii politice -, ci autenticitatea sentimentului religios. Ce dovadă mai bună avem la îndemână decât prelaţii colaboraţionişti cu regimurile totalitare, fie că este vorba de comunism, fie că este vorba de fascism (aşa cum e este cazul lui Herr Ratzinger).
Există un cuvânt românesc pentru sentimentul autentic religios, folosit cu fidelitate în orice confesiune, „pocăinţă”. În vremea comunismului a fost un cuvânt ofensator, astăzi el încearcă să-şi recâştige firescul său, fiind pe undeva sinonim – dacă nu vă place chiar termenul respectiv – cu termeni precum căinţă, reflecţie, regret, conştiinţă de sine, iluminare etc.
Ia spuneţi „boieri mari”, voi mai marii acestei lumi, papi, popi, bussinesmen, politicieni, vip-uri ce este inuman în această atitudine? Da, atunci când realizăm acest lucru, s-ar putea să avem oarece reţinere să ne mai plimbăm cu papa-mobilul, sau să alergăm în mod frenetic în cursa şobolanului. Nu-i aşa că metafizica poate fi mult mai „populară” decât ne dăm seama noi, deşi nu este deloc populară?
Până la urmă, orice eveniment din cotidian poate să aibă tâlcul său aproape metafizic. Chiar şi această rumoare din nu prea îndepărtata Spanie de acum pentru noi românii, cu un mesager german rece din amicala Italie. Păcătos ca orice om, chiar dacă Vicarius Dei. Nici mai mult, nici mai puţin decât și el, ca și noi, trecător, pe acestă via. Poate in patriam și, finalmente, in patria.
