Că ne place sau nu, sociologii anticipează că la alegerile din acest an, locale şi parlamentare, va fi cea mai scăzută prezenţă de după 1990. Alarmate, partidele îşi redefinesc strategia electorală, încercând să atragă la urne nişte români tot mai dezamăgiţi de clasa politică românească. Având salarii de mizerie şi datorii cărora nu le mai pot face faţă, românii nu mai vor să audă nici de „stânga”, plină-ochi cu miliardari de carton şi indivizi puşi pe căpătuială, şi nici de o „dreaptă” care omoară, din start, orice iniţiativă privată, prin taxele şi impozitele mari, asezonate cu zeci de controale, mai mult sau mai puţin „tematice”, de la instituţiile statului.
Românii sunt scârbiţi să iasă la vot, când văd că un Adrian Năstase, după ce a fost tartorul multor acte de corupţie, în loc să înfunde puşcăria, a primit doar „trei ani cu suspendare”. Sunt scârbiţi să vadă cum actul de Justiţie se traduce doar prin arestări preventive, la ore de maximă audienţă, ca apoi băieţii care au tăiat şi spânzurat prin politica şi economia românească să fie eliberaţi şi să o ducă bine-mersi, cu conturi de milioane de euro în Elveţia, maşini de lux şi vile prin toată Europa.
Cum naiba să ai încredere în clasa politică românească, după ce un preşedinte de Consiliu Judeţean, recte Constantin Nicolescu, are voie să candideze, asta după ce firmele sale şi ale familiei lui au primit, într-un singur an, contracte de 16 miliarde de la CJ? Astfel de exemple, din păcate, sunt foarte multe, fie că ne referim la politica judeţeană, fie la cea naţională.
O miză importantă pentru partidele aflate în cursa electorală ar fi tinerii, categorie care nu prea se înghesuie să iasă la vot. Din păcate, partidele au puţine programe pentru ei, iar tineretul român nu mai reprezintă o forţă civică, aşa cum era în anii ’90.
Ar mai fi şi o problemă de nuanţă… De ce la americani şi la alte state occidentale spunem că partidul X a ajuns „să administreze” (aţi auzit că terminologia este „administraţia Clinton”, „administraţia Bush”, nu „puterea Obama’”…) şi nu să „guverneze” sau să „ajungă la putere”, ca la români şi la ruşi? La noi, actul de administraţie, local sau naţional, este asimilat cu puterea absolută, cu milioanele de euro care vin, direct sau indirect, sub forma unor comisioane din bani publici, cu maşinile de lux, cu protecţie totală de la SPP şi alte servicii, cu acapararea unor mari trusturi de presă sau cu crearea unei reţele proprii de baroni, de patroni, de poliţişti, de judecători şi de jurnalişti de casă, după sistemul mafiot. De 22 de ani, nu vorbim de partide bune şi de partide rele, ci de o castă privilegiată.
De aceea românii nu vor ieşi în număr mare la vot, de această dată. Au ajuns la concluzia că, indiferent cu cine votează, „tot ăia ies”, fie că vorbim de aceiaşi oameni, care migrează de la un partid la altul funcţie de interes, fie de acelaşi mod de guvernare.
La fel ca în 2000, puţinii români care se vor prezenta la urne ar putea da un vot de blam întregii clase politice, prin votarea unor oameni cu discurs violent şi antidemocratic: Vadim Tudor, Gigi Becali sau Dan Diaconescu, care în unele zone din România au o popularitate, adunată, de peste 25%.
