România bifează din nou un „progres” care sună bine în comunicate și mai puțin convingător în teren. Secțiunea 3 a Autostrăzii Sibiu–Pitești — Cornetu-Tigveni — a ajuns la aproape 15% stadiu fizic, potrivit anunțului făcut de Cristian Pistol, șeful CNAIR.
Dar dincolo de cifre, realitatea rămâne aceeași: infrastructura României înaintează greu, fragmentat și dependentă de un lanț birocratic care taie elanul oricărui șantier.
15% progres, dar doar pe o treime din șantier
Constructorul — asocierea Webuild și Tancrad — lucrează cu peste 1.300 de muncitori și 500 de utilaje. Activitatea este vizibilă: drumuri de acces, excavații, consolidări, poduri în diverse faze.
Problema majoră? Autorizațiile acoperă doar aproximativ 30% din întregul proiect.
Cu alte cuvinte, restul șantierului așteaptă. Nu din lipsă de utilaje, nu din lipsă de oameni, ci din lipsă de hârtii.
Tunelul care începe… când se aprobă dosarul
Secțiunea Cornetu-Tigveni este una dintre cele mai dificile din întreaga autostradă. Vorbim despre:
- 37,4 kilometri de traseu montan
- un tunel major (cel mai lung de pe întregul traseu)
- 55 de structuri — poduri și viaducte
- două noduri rutiere esențiale
Forarea tunelului — piesa de rezistență a proiectului — nu ține însă doar de pregătirea tehnică, ci de obținerea acordului de mediu revizuit. Fără acest document, lucrările nu pot fi extinse.
România blocată între șantier și avize
Mesajul transmis de șeful CNAIR este, indirect, un rechizitoriu la adresa sistemului: fiecare zi pierdută în aprobări înseamnă o zi în care autostrada nu avansează.
Iar acesta nu este un caz izolat. Este modelul clasic al marilor proiecte din România:
- șantiere deschise parțial
- lucrări fragmentate
- dependență critică de avize și acorduri
Autostrada strategică, tratată ca un dosar administrativ
Autostrada Sibiu–Pitești nu este un proiect oarecare. Este legătura vitală dintre Transilvania și sudul țării, parte din coridorul european care ar trebui să conecteze România reală la economia continentală.
Și totuși, ritmul ei este dictat nu de urgența economică, ci de viteza instituțiilor.
În timp ce utilajele sapă în munte, statul încă sapă prin dosare.
Iar până când această ecuație nu se schimbă, procentele vor continua să crească în comunicate — dar kilometrii vor întârzia, ca de obicei.
