Recentele scandaluri legate de profilul ultimilor doi ministri de la Educatie reflecta cât se poate de bine situatia din învatamântul românesc, în care accesul la functii, fie ele academice, fie manageriale, se face pe baza unor CV-uri bombastice, care cuprind nu de putine ori informatii eronate si mistificari ale carierei profesionale. Departe de a reprezenta un caz exceptional, acest tip de mistificare tinde sa devina regula pentru foarte multi, mai cu seama pentru cei dornici de functii si de putere.
Educatia plagiatului în societatea noastra îsi are baza, din pacate, în însasi practicile incorecte din scoli. Spunem ca cineva copiaza atunci când ne referim la vreun elev si admitem ca avem de-a face cu un plagiat atunci când hotul are rangul cel putin de profesor. Este o definitie succinta a doua categorii de hoti de pe acelasi ogor, cel al educatiei. „Practica” cu pricina merge mâna în mâna cu alte practici ale necinstei si neobrazarii, precum pretinderea cu din ce în ce mai mult tupeu prin scoli a unor premii nemeritate, de la notele foarte mari pentru elevii chiulangii si pilosi – pentru a nu le distruge viitorul!, adica intrarea pe baza de medii nemuncite la facultate – pâna la numirea în functii a unor persoane pentru cu totul si cu totul alte merite decât cele relevante postului. Din ce cauza se plagiaza? Din lacomie, lipsa de caracter, prostie, nestiinta etc.
Scoala si cultura „referatelor”
Lucrând cândva în domeniu m-am lovit concret de astfel de deficiente, în diverse faze ale gloriosului proces educational, de la verificarea unor compozitii scrise date elevilor, la preocuparea pentru alegerea discursului adecvat publicului si pâna la situatia de a întocmi eu însumi anumite articole conform unor norme academice. Împins de nevoie, am încercat cel putin sa înteleg care sunt problemele – în fond unele de comunicare – si, eventual, sa gasesc solutii pentru remedierea lor. De la elevi la studenti si de la profesorii simpli pâna la cei cu grad foarte mare avem de a face cu un dezastru în ceea ce priveste câtiva pasi simpli în constituirea si transmiterea onesta a cunoasteri, respectiv documentarea, lectura (cu multiplele sale momente si tipuri) si redactarea.
Cel mai la îndemâna exemplu este „institutia” referatului, cerut mai nou elevilor pentru obtinerea unei note. Ce este un referat si cum trebuie el întocmit este prima parte a problemei, atât pentru elevi cât si pentru multi profesori. Pentru multi, referatul înseamna un exercitiu de compilatie: preiei întocmai un fragment de undeva si îl scrii cu mâna ta. Mai nou, nici de scris nu-l mai scrii, te duci la internet si îl printezi direct. Cealalta parte a problemei este cea etica, în masura în care se considera ca mai este nevoie si de asa ceva. Din pacate, profesorul accepta astfel de compilatii cu mare seninatate, legitimând un fals. De aici si pâna la viitorul plagiator nu mai sunt decât câtiva pasi.
Dar caruselul dezastrelor nu se opreste aici, sistemul este plin de fel de fel de stimulente si „jucarii” perverse, precum modul de promovare si recompensare a cadrelor didactice în baza unor articole sau participari la fel de fel de simpozioane fictive. S-a dezvoltat ca atare o adevarata fauna de specialisti în acumularea de hârtii si distinctii, trimise direct prin posta, prin care se atesta, de exemplu, ca respectivul „autor” a fost la simpozionul de la Costesti, când de fapt el n-a iesit din Pitesti. Bineînteles, în schimbul unei taxe de participare. Nu e de mirare, ca ex-ministrul Corina Dumitrescu si actualul ministru în functie, Ioan Mang, ca adevarate cadre didactice, s-au dedat si ei la astfel de tactici înalte.
As vrea sa subliniez ca învatamântul românesc actual, cel putin la nivel preuniversitar este complet strain de initierea absolventului în procedee de baza ale comunicarii scrise de tip academic, ma refer la notiuni si distinctii, cel putin în ceea ce priveste compozitii precum referatul, compilatia, rezumatul, articolul stiintific si la modul de documentare si mentionare a referintelor materialelor cercetate. Cu alte cuvinte, nu ai cum sa pretinzi competenta în munca intelectuala a cuiva pe care nimeni nu l-a învatat bazele si metodele acestui tip de munca. În schimb se acorda prea mult timp, unilateral si fara conexiuni, „studierii” clasicelor „specii literare” la limita suportabilitatii calofile. Facem fel de fel de distinctii pretioase între romanul realist si romanul de nu stiu ce fel, dar în mod practic nu îi învatam pe viitorii studenti sa afle cel putin care este diferenta între un referat si un eseu, sau între o analiza si un comentariu. Este de ajuns sa ne uitam la englezi sau la francezi ca sa vedem ca ei procedeaza mai pragmatic, fara prea multe floricele, ca au astfel de cursuri de redactare academica, în cadrul carora, în plus, se vorbeste în mod explicit si despre plagiere.
Educatia caracterelor
Dincolo de aceste carente de tehnica a organizarii comunicarii eficiente si cu relevanta academica, cea mai mare carenta este lipsa preocuparii pentru dimensiunea etica a muncii în general si a celei intelectuale în particular, în institutii care ar trebui sa reprezinte un fel de sanctuare ale acesteia. În astfel de cazuri, nu ar trebui sa ne mai mire ca în perceptia publica tinichigiul ajunge sa fie situat deasupra intelectualului, cel putin pentru simplul motiv ca tinichigiul stie ce a iesit din mâinile sale, în timp ce multi „intelectuali”, blindati cu fel de fel de grade academice si universitare, nu sunt capabili sa-si sustina „propriile” lucrari. Daca aceste „somitati” procedeaza asa, adica ministri ai educatiei, ce pretentii sa mai avem de la diversi subalterni ai lor, inspectori sau alte specii didactice, a caror ultima cauza profesionala este obtinerea vreunui salariu sau gradatii „de merit”?! Oare „Quod licet Jovi, non licet bovi”?
ce inseamna cuvantul „plagiatator” din titlu?