Mihail Soare
A plecat către ceruri, senin ca un prunc, în dimineaţa zilei de 3 decembrie 1991, dintr-o rezervă a spitalului Cristiana din Bucureşti. Puţinătatea trupului său avea să fie dusă cu un car cu boi la cimitirul din Boteni de Argeş, trei zile mai târziu. Spiritul ne-a rămas. „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”, spunea. Apucase alegerile din Duminica Orbului a anului 1990 şi, văzând rezultatele, avea să exclame plin de năduf: „Un tîmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare.” Din păcate (ori poate, cine ştie, din fericire) în afara lui Petre Ţuţea mai fuseseră şi alţii capabili de astfel de jertfiri de sine… Sunt vremuri care se întorc perfid, asemenea lupilor hămesiţi, aducând cu ele aceleaşi dureri şi neîmpliniri, iar românii au o chemare neegalată, de neînţeles, de a genera astfel de „întoarceri”…
29 iulie 1947, un reper istoric, nimic altceva: Petru Groza scoate în afara legii Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat.
În cele ce urmează mă voi rezuma la a cita, deloc la întâmplare, şi aşa cum se cuvine, din „Cugetările memorabile” ale lui Petre Ţuţea (sursa – Versiunea I, 1999 Copyright © Radu Iliescu – Biblioteca Electronică http://www.lme.ro/~byblos ) câteva fragmente:
„Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.”
„Incapacitatea de guvernare a ăstora s-ar putea să fie şansa hoitului român să devină viu.”
„Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.”
„În biserică afli că exişti.”
„În afară de cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii : unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.”
„Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.”
„Ca să constaţi că e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie să ai doctoratul în ştiinţe sociale. Orice bou vede că nu e bun.”
„A te opune comunismului înseamnă a apăra puritatea Codului Penal.”
„Comunismul e imanentism absolut: el mută complet omul în lumea asta. Comunismul înseamnă negaţia omului total, că omul total aparţine la cele două lumi : lumea trecătoare şi lumea veşnică. Or, comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare şi în felul ăsta nu e uman.”
„Iau un Cod Penal cu trihotomia, tripartita diviziune a infracţiunilor: crime, delicte şi contravenţii. Definesc crimele pe rînd, delictele pe rînd şi contravenţiile pe rînd, şi scriu dedesubt: comunismul e infractor la ordinea universală, naturală prezentă în acest integral Cod Penal. Ei sînt infractori, comuniştii, nu sînt oameni politici. De altfel, Douglas, ministrul de externe al Americii, a dat o definiţie a comunismului : există în dreptul penal crime continue şi crime continuate; comunismul e o crimă continuă.”
„Comunistul ştie că e animal, ştie că e raţional şi ştie că e absolut muritor. Dar în felul ăsta, cu toată raţionalitatea lui, între el şi dihor nu e nici o deosebire.”
„Nu se poate face economie în comunism şi de către comunişti. Ăştia nu sînt în stare să conducă nici o comună rurală. Încurcă apele, înfundă fîntînile.”
„Ştiţi ce vor social-democraţii? Să facă şi bine, dacă se poate, dar să nu facă ce trebuie. Socialdemocraţia e anticamera comunismului. Numai că, dacă prin social-democraţie s-a intrat în comunism, nu se poate ieşi din comunism tot pe-acolo. E ca o uşă care se poate deschide numai dintr-o parte.”
„În celebra Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţie absolută sau, în cel mai bun caz, un sofism: Oamenii sînt egali de la natură. Asta e ca şi cum Kant ar fi egal cu Iliescu. Oamenii sînt inegali de la natură. Sînt inegali înşişi membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru şi altul imbecil. Substanţa ereditară e un mister.”
„Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.”
„Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Cînd m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.”
Acelaşi popor care pe 29 iulie e invitat să fie actorul arlechin al unei opere bufe. Un intermezzo neserios într-o operă serioasă. Un fel de „La serva padrona” din „Il prigioner superbo”…
